O persoană de fire aleasă

Maria, regina României - Povestea vieţii mele (107)
Prinţul Karl Anton, bunicul, nu fusese numai un mare om de stat, ci şi un mare iubitor de artă şi mulţumită râvnei şi cunoştinţelor lui, castelul Sigmaringen fu înzestrat cu un mic muzeu foarte interesant şi cu o mult preţuită colecţie de tablouri vechi, de statui, de vechi ceasloave, de obiecte de cristal, majolică şi metal. Fiii săi, crescuţi în dragostea lucrurilor antice îmbogăţiră, necontenit, minunata colecţie. De asemenea, infanta Antonia moştenise de la tatăl ei câteva nepreţuite opere de artă portugheză şi spaniolă: mobile, porţelanuri,  cristaluri, statuiete antice şi câteva splendide obiecte de argint vechi.

Infanta Antonia avea mult gust şi îşi orânduise comorile în chipul cel mai priceput; mă plimbam printre ele bucurându-mă de frumuseţea lor cu toate că au trecut mulţi ani până să le înţeleg în adevăr preţul său să ştiu  deosebi stilul şi epoca lor.

Soacra mea era o persoană de fire aleasă care, însă nu prea atrăgea dragostea. Era şi ea adânc înţelegătoare a artei, o pictoriţă de seamă şi o erudită în unele subiecte precum botanica, biologia şi mai ales istoria naturală. În alte privinţe însă, păstrase vederi foarte  înguste, iar religia îi strâmtase inima, mintea şi simţirea în loc să le lărgească. Era dintre cei ce nu cunosc iertara păcatelor, dacă nu le este impusă de către preot, cu prilejul spovedaniei. Era un ciudat amestec de demnitate şi de uşurinţă  copilărească; încrezută, egoistă, strâmta în judecata ei despre alţii, era lipsită de orice elan al sufletului.  Viaţa cu slăbiciunile omeneşti părea a fi în afară de hotarul priceperii ei. Trăia într-un cerc îngust de legi, de prejudecăţi şi de datini, pe carele socotea desăvârşite. Însă iubirea ei pentru frumuseţe îndeobşte, şi mai ales pentru flori mă apropie mult de dânsa. Totuşi nu îndrăzneam niciodată să ating un subiect mai larg; nu era în stare să priceapă o luptă sufletească; trăia atât de apărată, atât de afară din lume, strânsă între graniţele bisricii ei, îndeletnicindu-se cu îngrijirea sănătăţii sale şubrede, înconjurată de lume care o slujea, o iubea, o răsfăţa atât, încât ajunsese la urmă să semene mai mult cu un copil bătrân, marafetos, decât cu o femeie care trăise viaţa unei adevărate femei, cu ispitele, luptele, îndoielile, bucuriile, patimile şi durerile ei. Toate acestea le-am înţeles încetul cu încetul, cu treceea anilor, căci firea ei şi a mea erau menite să se ciocnească; însă în acea primă întâlnire nu văzui în ea decât o doamnă de vârstă mijlocie, neaşteptat de impunătoare, care mă copleşi cu  dovezi de bunătate şi de curtenie.

Cred în adevăr că i-am plăcut atunci, dar în atiudinea ei  mai era şi altceva; scopul de a mă arăta pe mine ca pe o favorită, pentru a face în necaz nurorii ei celei mari. Mădi, bineînţeles, pe atunci nu-mi dădeam seama de aşa ceva, căci altfel aş fi fost mai puţin măgulită de dovezile de dragoste; însă mi-a fost dat să aflu treptat, treptat, că prinţesă Antonia era o femeie care ştia să urască şi să poarte pică, într-un chip puţin potrivit cu principiile ei religioase, şi că nenorocita Mădi deşteptase ura ei cea mai aprinsă.

Madi, sau Maria Theresia, născută prinţesă Trani, era din neamul bavarez Wittelsbach şi avea ceva din ciudăţeniile şi din însuşirile deosebite ale membrilor acestei familii. Era adeseori femecătoare şi dovedea un neîntrecut “sânge albastru”, totuşi avea într-însă ceva neînţeles, aproape fatalist, de care nu-ţi puteai da socoteala. Nu-mi arăta nici iubire, nici ură, căci viaţa ne apropie în prea puţine împrejurări. Dacă aş fi ştiut că eram întrebuinţată spre a sublinia mai mult defavoarea ei, aş fi făcut orice să ne împrietenim, căci tot sufletul mi s-ar fi răzvrătit contra nedreptăţii de a fi luată ca unealtă împotrivă-i.

Cu foarte mulţi ani mai târziu în singura convorbire cu inima deschisă ce-am avut vreodată împreună, mi-a mărturisit încredinţarea ei că-mi dădusem seama de uneltirea prin care servisem drept prilej de a o umili. A fost pentru mine o destăinuire groaznică şi cred că, văzând durerea ce mă cuprinse, a înţeles că nu pătrunsesem nicidecum tactica soacrei noastre. Dar răul fusese îndeplnit.