Palatul Ştirbei, între viitor şi ambiguităţi birocratice

Marcat de un trecut plin de rupturi identitare, Bucureştiul se află din nou într-un moment-cheie al istoriei sale în care se redefineşte ca oraş european şi ca metropolă. Oraş al contrastelor violente, Bucureştiul menţine şi astăzi amprenta naşterii sale dificile, deloc străină de umilinţa gunoaielor şi a noroaielor începutului.

În ciuda unei naşteri chinuitoare, măcinat de o tensiune creatoare şi progresistă, Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutului de secol al XX-lea a cunoscut în doar câteva decenii o perioadă de neverosimilă exuberanţă economică, socială, culturală şi arhitectonică. Practic, între 1880 şi 1935, oraşul dobândeşte o nouă faţă.

Din această perioadă datează câteva clădiri emblematice pentru destinul şi identitatea acestui oraş, clădiri pe care le numim generic cu numele de Palate. Palatul Cotroceni, Palatul Ghica, Cantacuzino, Creţulescu sau Ştirbei sunt şi astăzi cele care ne dau reperele şi elementele definitorii ale unei epoci în care societatea românească începuse să dobândească confortul propriei identităţi.

După o perioadă traumatică din care capitala nu putea să iasă altfel decât schilodită de idealurile proletcultismului comunist, Bucureştiul este din nou confruntat cu necesitatea de a prinde trenul marilor capitale europene. Evoluţia oraşului nu este însă de natură să ne liniştească, iar cel mai mare pericol este şi neîncrederea generalizată care poate duce la un blocaj continuu.

Relansarea Căii Victoriei ca mare arteră comercială Cazul Palatului Ştirbei de pe Calea Victoriei este foarte relevant pentru cultura neîncrederii şi a radicalizării viziunilor. Palatul a fost cumpărat în 2005 de omul de afaceri Ovidiu Popescu, a cărui intenţie este de a aviza un proiect multifuncţional de inspiraţie modernă în care urmează să fie integrat şi Palatul Ştirbei.

Deşi Ovidiu Popescu nu este un dezvoltator imobiliar şi nici nu pretinde a fi unul, din momentul cumpărării Palatului, i s-a lipit automat ştampila de "rechin imobiliar". Declasarea şi dărâmarea anexelor din curtea palatului reprezintă momentul care îi radicalizează definitiv pe opozanţii săi care aleg să facă abstracţie de faptul că anexele au fost declarate de specialişti ca neavând valoare culturală.

Ca o mică paranteză, pentru edificarea Palatului Cotroceni, Carol I a dispus în 1883 dărâmarea vechilor case domneşti. Fără a fi un precedent justificativ, acest fapt este în sine o dare de seamă despre tipul de societate care judecă un proiect de modernizare. Dacă prima este aplecată să se încreadă în bunele intenţii ale iniţiatorului, cea de-a doua este apriori suspicioasă, neîncrezătoare şi defensivă. În opinia rectorului Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", Palatul Ştirbei poate fi pus în valoare în zona Podul Mogoşoaiei.

"El nu poate rămâne acolo izolat şi cu un teren în spate care să nu capete un contur. Ar fi păcat, neprofesionist. Trebuie gândit şi dacă acolo există intenţia de a revitaliza întreaga arie", a precizat prof. dr Emil Barbu Popescu.

Actualul proprietar al Palatului Ştirbei nu este după cum afirmă el însuşi, un novice în materie de case de patrimoniu. Este proprietarul a altor trei case monumente istorice pe care le-a restaurat integral, cu grijă şi pasiune pentru spiritul acestora. Despre planurile sale legate de soarta Palatului Ştirbei ne spune că îşi doreşte ca "Palatul să reînceapă să joace un rol central în viaţa locuitorilor acestui oraş.

Ca proprietar al acestei clădiri de patrimoniu, îmi revine responsabilitatea de a-l reda vieţii publice. Evident, acest lucru trebuie să ţină cont de contextul şi ritmul vieţii moderne a cetăţenilor. De aceea, nu îmi doresc transformarea lui într-un muzeu fad, desuet, ci reaşezarea lui ca loc de referinţă al cosmopolitismului şi mondenităţii".

Palatul Ştirbei era, de altfel, cunoscut pentru protipendada secolului al XIX-lea şi început de secol al XX-lea, pentru balurile şi petrecerile care aveau loc aici. Potrivit lucrării "În căutarea micului Paris", semnată de Narcis Dorin Ion, Constantin Argetoianu, om politic şi prim-ministru liberal pentru o scurtă perioadă la sfârşitul anilor '30, nota: "Balul Ştirbei era cel mai select al sezonului. Supeul era cotat drept cel mai bun, obiectele de cotilion erau «de gust»".




Până în 1947, întreaga Cale a Victoriei, deci şi Palatul Ştirbei, era, aşa cum remarca istoricul Adrian Majuru, "o esplanadă a modei, a conversaţiei, flirtului, a gesturilor măsurate, a complezenţei atent calculate". Continuitatea cu acest trecut strălucitor, cosmopolit şi complex a fost una naturală pentru actualul proprietar al Palatului Ştirbei: "Clădirea Palatului va fi un loc al bunului-gust şi al rafinamentului şi va avea în special o destinaţie culturală, cu spaţii pentru prezentări de modă naţionale şi internaţionale, galerii de artă şi mici boutique-uri de lux.

Practic, ne dorim ca Palatul Ştirbei să redevină pentru societatea bucureşteană ceea ce era pentru oamenii epocii, un loc care va cultiva gustul pentru modă şi stil". Despre starea actuală a Palatului, dar şi despre intenţiile actualului proprietar, Şerban Cantacuzino, descendent al lui Vodă Bibescu şi al lui Vodă Ştirbei, spune că este regretabilă starea deplorabilă în care se află multe clădiri de patrimoniu din Bucureşti, printre care şi Palatul Ştirbei, a cărui situaţie o califică ca fiind "teribilă".

În aceste condiţii, a subliniat Cantacuzino, ideea investitorului privat de a restaura palatul şi de a face un "centru al modei" este salutară, iar rostul clădirii din spatele acestuia, cu o destinaţie comercială, este de a "ajuta din punct de vedere economic demersurile de conservare" care sunt considerabile. Formule de acest gen au fost consacrate deja în Marea Britanie, în special în Londra, a precizat Cantacuzino.

UN TEST AL MATURITĂŢII
Palatul Ştirbei a fost cumpărat de la baronul Jacob Kripp şi Ileana Kripp, soţia acestuia, cunoscuţi în România pentru lansarea brand-ului de vinuri Ştirbei. Jacob Kripp, descendent al familiilor Brătianu şi Ştirbei, consideră că "intenţiile lui Ovidiu Popescu sunt unele cât se poate de serioase şi onorabile", iar vânzarea Palatului către acesta a fost exclusiv determinată de "încrederea că actualul proprietar îl va readuce în viaţa acestui oraş".

Dacă proiectul de restaurare şi reamenajare a Palatului Ştirbei va trece de multele comisii de avizare din cadrul Ministerului Culturii şi al Primăriei Capitalei, va reuşi poate să fie un proiect de translare inteligentă a două elemente: vechi şi modern. Pentru a realiza acest lucru, este însă nevoie de un grad crescut de transparenţă, dialog şi responsabilitate a tuturor părţilor implicate. Doar aşa, continuitatea oraşului de astăzi cu Bucureştiul antebelic şi interbelic se va face şi în direcţia normalizării frumosului, şi nu numai în aceea a perpetuării mizeriei şi răului cotidian.

Palatul Ştirbei a fost din 1835 (data estimativă) până în 1948 proprietatea familiei Ştirbei şi a funcţionat pe post de reşedinţă a unora dintre personalităţile cele mai proeminente ale vieţii politice, sociale şi culturale ale României. Începând cu 1948, proprietăţile familiei Ştirbei sunt confiscate în favoarea statului, mai întâi parţial, şi apoi integral.

Din 1954, ansamblul Palatului Ştirbei funcţionează ca sediu al Muzeului de Artă Populară, iar din 1980, imobilul va trece în administraţia Muzeului de Artă al Republicii Socialiste România. În 1982 se va deschide Muzeul Ceramicii şi sticlei, care funcţionează în cadrul Palatului Ştirbei până în 1990.