Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În aceste zile sunt tot mai multe voci care prevăd izbucnirea unui nou conflict în Transnistria. Cu acest prilej vă prezentăm un mic fragment din istoria patimilor îndurate de românii prinşi între interesele teritoriale şi economice ale celor două părţi în regiune. Soluţia salvatoare pentru mulţi dintre ei: părăsirea locurilor natale. Un surghiun sfâşâietor, greu de îndurat. Separatiştii au început cu vânarea mai întâi a minţilor luminate, cele care incomodau cel mai mult. Exemplul edificator este cel al Universităţii de Stat Tiraspol care a împlinit anul acesta 21 de ani de “exil”. 150 de cadre didactice şi 3000 de studenţi au fost obligaţi să plece dintr-un foc, în “exil” (la Chişinău), în 1992, în urma conflictului din Transnistria. Au trecut mai bine de două decenii de când un grup înarmat de separatişti a intrat în biroul unuia dintre foştii rectori şi l-au ameninţat cu puştile automate, somându-i astfel pe toţi cei prezenţi să părăsească sediul instituţiei de învăţământ superior. Forţaţi să ia drumul pribegiei, mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit şi au murit. Anul acesta s-au împlinit 21 de ani de când Republica Moldova, după primirea statutului de membru al ONU, a intrat în conflict armat cu forţele rebele transnistrene. În 1992, în urma războiul ce a durat până spre sfârşitul lunii iulie, trupele lui Smirnov, ajutate de armata rusă, şi-au consolidat controlul asupra zonei de dincolo de Nistru. Un moment sumbru în istoria Basarabiei, moment în care s-au produs atrocităţi inimaginabile, sute de oamenii fiind ucişi, torturaţi, închişi. Alţii au fost nevoiţi să ia drumul bejeniei. Este un fapt rarisim la nivel mondial ca un colectiv al unei universităţi să fie nevoit să-şi desfăşoare activitatea pe alte meleaguri, departe de locul unde a fost creat şi îşi are sediul. Puţini ştiu că majoritatea profesorilor de la Universitatea de Stat din Transnistria, însoţiţi de studenţi, a luat calea “exilului” şi a mers la Chişinău. Şi astăzi pe frontispiciul unei clădiri modeste din Chişinău zăreşti scris: Universitatea de Stat Tiraspol. Rămaşi fără posibilitatea utilizării laboratoarelor, a sălilor şi a amfiteatrelor, unii chiar şi fără bunuri personale, de la maşini şi case, până la obiecte mărunte, dar mai ales fără material didactic, cei din colectivul astfel “surghiunit” s-au descurcat foarte greu. Unii profesori au ajuns să se mute din birouri dotate în locuri în care nu aveau nici o simplă masă pe care să scrie. De la un apartament cu trei-patru camere au ajuns cu întreaga familie într-o singură odaie. Mai mult, o perioadă după escaladarea conflictului, unii dintre ei au făcut naveta la Tiraspol pentru a-şi vedea rudele şi pentru a-şi lua cele necesare, trecând prin zone minate, pline de pericole. Un astfel de drum putea fi pentru oricare dintre ei ultimul. Unii au fost despărţiţi de cei dragi până astăzi. Mulţi nu au rezistat psihic. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit şi au murit. Un fel de victime colaterale. Cei care nu au trecut încă în lumea drepţilor suferă şi astăzi. De la durerea interioară au apărut la mai toţi numeroase afecţiuni fizice, ca şi în cazul academicianului Mitrofan Cioban, fost rector al unităţii de învăţământ superior. El este cel care mi-a povestit în exclusivitate prin ce a trecut.
Era la puţin timp de la izbucnirea conflictului. Se afla în cabinetul său de la Universitatea din Tiraspol. Un grup de separatişti înarmaţi a urcat până la etajul unde se afla profesorul. Câţiva dintre ei au intrat cu automatele înăuntru şi l-au îndemnat să părăsească clădirea. “Eu ştiam că ceva se întâmplă. Au intrat două persoane, ceilalţi au rămas pe coridor, venise un detaşament întreg. Vorbeau ruseşte”. Din laboratorul de Geologie, câteva cadre didactive au încercat să recupereze o colecţie preţioasă de roci, piese didactice importante, dar au fost arestate şi duse la miliţie, bătute, ţinute acolo. “Ne înjurau, spuneau că pot oricând să ne împuşte, ameninţându-ne permanent. Ne-au dat de înţeles că trebuie să abandonăm totul”, îşi aminteşte acad. Mitrofan Cioban.
150 de profesori şi 3000 de studenţi “transferaţi” dintr-un foc la Chişinău
De 20 de ani de când profesează în capitala Moldovei, academicianul Cioban, un matematician recunoscut astăzi la nivel internaţional, a ajuns cu sănătatea şubredă. S-a născut acum 71 de ani în România Mare, dar la scurt timp teritoriul a ajuns în…”Uniunea Mare” (sovietică), cum îi place să glumească. Face parte din colectivul universităţii din Tiraspol încă din anul 1970. Timp de 20 de ani, din 1983 şi până-n 2002, a fost prorector cu activitatea ştiinţifică. Apoi şase ani rector. Din 1992 a activat însă ca profesor al unităţii de învăţământ transnistrene la… Chişinău, războiul din acel an făcând să se despartă şi de fiica sa, care, după conflict, a fost nevoită să rămână în Transnistria. “În 1992 am fost alungaţi din Tiraspol şi am ajuns la Chişinău pentru a scăpa de ocupaţie. Am venit atunci 150 de profesori cu peste 3000 de studenţi”. A fost foarte greu să fie integraţi atât de mulţi în capitala Moldovei. Au căpatat spaţiul unei şcoli tehnice unionale care nu mai funcţiona. “Ne-au fost repartizate şi câteva dintre etajele căminului acelei unităţi, dar ne-a fost greu pentru că toată biblioteca noastră, tot materialul didactic, a rămas la Tiraspol, la dispoziţia universităţii private de acolo”. Separatiştii i-au propus profesorului Cioban să trădeze rămânând la Universitate, dar academicianul a refuzat categoric. “Mi-au propus să rămân prorector. Aveam cu totul alte vederi în ce priveşte statul moldovenesc, limba, istoria noastră”. În cealaltă extremă s-au situat profesorii închişi, aceştia fiind selectaţi dintre cei activi din punct de vedere politic. “Colegul meu Ştefan Urâtu a fost închis timp de o jumătate de an. Alţii au fugit. Pe mulţi îi luau în armată”.
Victime colaterale ale conflictului din Transnistria: ultimul profesor a murit de inimă rea nu demult
Schimbarea a acţionat asupra tuturor. Trecând în condiţii mai grele de lucru, în primii ani câţiva dintre profesori s-au îmbolnăvit grav, unii dintre ei trecând în lumea drepţilor. În august 2011 a decedat profesorul Alexandru Lungu, ilustru specialist în geografie-geologie, doar unul dintre dascălii surghiuniţi. Academicianul îşi aminteşte că printre primii care a murit după plecarea din Transnistria s-a numărat marele pedagog, profesorul Şchiopu, care s-a îmbolnăvit la scurt timp după exilul impus Universităţii din Tiraspol. El era şi foarte activ din punct de vedere politic. “Mulţii s-au tratat o perioadă, dar nu au rezistat. E vorba de un stres foarte mare să treci de la condiţii normale de viaţă la unele vitrege. Eu nu aveam la început nici masă de scris. O perioadă am făcut naveta cu alţi colegi în zonele părăsite, treceam prin locuri minate, o bună bucată de drum mergeam pe jos prin locuri unde îţi puteai pierde oricând viaţa”. Treceau prin controale diverse, de multe ori umilitoare, făcute de separatiştii acum stăpâni pe casele şi instituţiile lor. “Şi în cazul meu stresul a făcut ca după câţiva ani să am probleme cu inima. Soţia mea a suferit şi mai mult. Acum este aproape invalidă. A făcut numeroase operaţii, dar nu s-a însănătoşit”.
Fata a rămas la Tiraspol iar el făcea naveta de la Chişinău să o vadă trecând prin teritorii minate
Mulţi s-au îmbolnăvit pentru că la Chişinău erau condiţii mult mai dificile, dată fiind evacuarea lor din Tiraspol în capitala Republicii Moldova. “Eu am trecut de la patru camere la o singură odaie. Fata mea a rămas în apartamentul meu din Tiraspol, unde locuieşte şi astăzi. De întors nu ne putem întoarce până când Moscova nu rezolvă problema Transnistriei, însă depinde şi de Chişinău. Se putea rezolva încă de pe timpul lui Elţîn, pentru că el a dat libertate totală tuturor “coloniilor”, însă mulţi dintre cei care s-au îmbogăţit la Chişinău în baza unor relaţii cu Tiraspolul aveau nevoie de o zonă necontrolată din punct de vedere economic, un loc unde să se poată spăla bani. Şi asta este una dintre cauzele pentru care încă nu s-a rezolvat până acum problema teritoriului de peste Nistru.
Cinci rectori împuşcaţi unul după altul şi înlocuiţi cu un student
La Universitatea din Tiraspol probleme au fost încă de pe vremea bolşevicilor. “Universitatea a suferit încă de pe vremea sovietelor. Când a început prigoana stalinistă împotriva intelectualilor, de fapt a tuturor liderilor din toate domeniile, în 1937, au fost îndepărtaţi foarte mulţi. Atunci au fost împuşcaţi cinci rectori, unul după altul. Şi la urmă n-aveau pe cine să pună în loc pentru că acea persoană trebuia să fie membru al partidului bolşevic, aşa că au numit un student”.
Dacă ar fi rămas la Tiraspol, ar fi fost incomozi
Academicianul este de părere că nu s-ar fi ajuns la această situaţie dacă unii dintre politicienii de atunci ar fi fost mai abili şi nu ar fi fost în joc şi mari interese financiare. “Separatiştii ne-au îndemnat de nenumărate ori să trecem în componenţa lor, dar noi am refuzat categoric să venim sub jurisdicţia lor. Am fi reprezentat o a cincea coloană. Şi pe urmă, ca instituţie de învăţământ superior încurcam mult din punct de vedere ideologic. Cred că ei au fost mulţumiţi că cei mai mulţi dintre noi am plecat”, a mai spus profesorul Cioban.
