Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A părăsit ilegal ţara în 1985 şi s-a stabilit în SUA. Acum are 51 de ani, dar arată mult mai tânăr. Locuieşte în Hartford, Connecticut, unde are o firmă de construcţii, dar se ocupă ocazional (în calitate de consultant) şi cu turismul montan, pentru călătorii în zona Himalaia. Românul Gheorge (George) Dijmărescu este o legendă vie a alpinismului mondial. Publicaţiile de specialitate din lume consideră că americanul de origine română este în acest moment unul dintre cei mai buni alpinişti de pe planetă. Performanţa sa, aceea de a atinge de nouă ori consecutiv Everestul, o dată fără mască de oxigen, este greu de egalat. Chiar dacă mai ajunsese până atunci pe vârf, Dijmărescu a făcut parte în 2003 din prima echipă integral românească care a atins Everestul şi care a fost formată din 14 români. Gheorghe Dijmărescu a refuzat sistematic să fie intervievat de ziariştii din ţară. Pentru Jurnalul Naţional a acceptat un lung interviu, impresionat de sinceritatea reporterului.
În SUA, graiul moldovenesc sună cel mai bine (Dragostea pentru România a celui mai mare alpinist român)
Iată pentru început un fragment din confesiunea sa. “Domnule Popa, am fost încântat de telefonul dvs, ceea ce mi-a plăcut mai mult a fost graiul moldovenesc, nu l-am mai auzit de mult timp. M-aţi adus mai aproape de ţara unde m-am născut şi am copilărit, unde am învăţat să scriu şi să citesc, unde am avut prima dragoste bucuroasă şi primul eşec, locul unde se află mormintele familiei mele, locul ce-mi este drag mai mult decât oricare altul. Ca atare şi din cauza gripei ce am luat-o de la viruşii din şcolile de aici (copiii aducând tot felul de boli acasă) şi îmbolnăvindu-ne şi pe noi, m-am retras în dormitor şi prin intermediul site-ului youtube am vizionat filmele Ştefan Cel Mare şi Fraţii Jderi, amintiri oarecum uitate. Le-aş recomanda şi politicienilor de astăzi din România. Şi când am terminat cu ele am mai văzut şi pelicula “Mihai Viteazul”, despre prima unire a românilor. Nu este nici un secret că experienţa mea cu jurnaliştii nu este una bună, se pare că nu suntem făcuţi din acelaşi aluat sau nu avem aceleaşi valori, de aceea am ezitat să dialogăm, pe lângă faptul că am fost extrem de ocupat cu viaţa de aici. Doi copii ce îţi cer atenţia mai tot timpul, du-i la şcoală, adu-i de la şcoală, mergem la gimnastică de două ori pe săptămână, acum cu frigul ăsta mergem şi la schi, pe lângă faptul că trebuie să lucrez, altfel birurile nu se plătesc, ar fi bine dacă şi americanii s-ar revolta ca Ştefan Cel Mare, să nu mai plătească taxele astea care efectiv ucid clasa de mijloc. Totuşi deşi ne desparte Atlanticul, sesizez ceva deosebit în vocea dvs şi mă bazez şi pe faptul că sunteţi moldovean pentru a-mi lăsa garda mai jos în ce priveşte relaţiile cu presa. Poţi să-mi spui Gică. Chiar şi fetele mele îmi zic George, nu tati sau alt atribut serios. Am peste 80 de mii de fotografii de la perindările mele prin munţi. Într-una din cele trimise se observă o persoană ce este evacuată (foto), această persoană a supravieţuit, este din forţele armate din India şi l-am găsit inconştient la tabăra 1 în Everest şi am ajutat la evacuarea sa. Aceste imagini au făcut parte dintr-un documentar difuzat pe “Discovery Chanell”. Am menţionat acest incident deoarece vreau să spun că cel mai interesant şi valoros dar ce l-am dat munţilor este şi va fi întotdeauna scăparea din braţele morţii a cel puţin trei persoane”, a spus Dijmărescu.
“Urc pe Everest pentru că îmi place”
“Am sesizat că mulţi sunt interesaţi de ce am mers de atâtea ori pe Everest, deşi este o întrebare destul de legitimă, totuşi să nu se uite că sunt o persoană privată. E ca şi cum ai zice cuiva, de ce mergi în Jamaica de atâtea ori, răspunsul fiind că este plăcut. La fel şi un atlet de ce participă la Jocurile olimpice. Circumstanţele de a ajunge pe Everest au fost şi sunt solid justificate, de la prima ascensiune în 1999, ca o premieră pentru mine, apoi a doua, ce am făcut-o cu intenţia de a urca singur şi fără oxigen (fiind singurul care am urcat fără mască pe partea tibetană a munţilor în anul 2000) - în acel an doar doi am fost, pe partea nepaleză a fost doar Denis Urubko (Kazakstan); a treia oară am fost împreună cu Lakpa (soţia sa- n. red.), în 2002 am fost ca dedicaţie pentru fetiţa mea Sunny ce a fost născută în 2002, în 2003 am fost cu românii, în 2004 am fost cu un grup de aici din statul Connecticut, în 2005 am fost din nou cu Lakpa deoarece am explorat posibilitatea pentru o rută nouă pe Kangshung ce are abia două trasee până acum şi un număr foarte limitat de ascensiuni”, spune Gheorghe Dijmărescu.
Rememorând expediţia făcută cu colegii români, Dijmărescu regretă că din acea echipă nu a luat parte şi Ticu Lăcătuşu, pentru care are o stimă şi un respect deosebit. “Am văzut fotografii cu colegii românii cu care am urcat atunci. Au fost medaliaţi, premiaţi, slăviţi, mie nici măcar o simplă scrisoare de felicitare nu mi s-a trimis. Ajutorul meu la ducerea la bun sfârşit a expediţiei române a fost şi va rămâne. Am fost cu ei deoarece am avut plăcerea să-i ajut pe români, însă faptul că în echipă au fost alţii care nu aveau nici cea mai mică şansă să fie într-o echipă natională, m-a dezgustat. Am întrebat şi întreb şi acum de ce Ticu Lăcătuşu nu a fost inclus în această echipă fiind un alpinist pe care l-am admirat şi îl admir deoarece a fost un pionier român în Himalaya, şi-a pierdut degetele de la picioare, a sacrificat ceva şi cred că merită respect din partea montaniarzilor români de pretutindeni. Din fericire am avut ocazia să-l cunosc în 2008 în Kathmandu”. Va urma.
Citeşte şi: Cel mai bun alpinist român al tuturor timpurilor vrea să urce cu fetiţa sa pe Vârful Everest
