România la 1884: “Ţara poate sta liniştită! Sistemul ei monetar e cel al Franţei, doar că francul se cheamă... leu!”

Baronul Laveleye. Voiaj în România (13)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.
__________________________


Acum câţiva ani, situaţia financiară a României era deplorabilă. Plăţile din bugetul statului se făceau la fel de greu ca la Constantinopol. Astăzi, există excedente şi bugetul din 1884 s-a echilibrat: 125 milioane de franci, venituri şi tot atâtea, cheltuieli. Datoria totală nu mai e aşa de grea: 619 milioane, din care 345 reprezintă valoarea căilor ferate aparţinând statului; rmân 274 de milioane datorie reală. România poate sta liniştită! Sistemul ei monetar e cel al Franţei, doar că francul se cheamă... “leu”.
Organizarea armatei e concepută după vechiul sistem prusac; efectiv redus sub arme: 18.532 de militari şi 2.945 de cai, dar cu rezerve numeroase şi bine antrenate în armata teritorială, care numără 100.000 de oameni. Foarte atent cu problemele militare, regele Carol a avut grijă să-şi înveţe armata care sunt calităţile soldatului: forţă şi rapiditate, aşa cum a dovedit-o, la Plevna.
Comerţul exterior, în 1870; import: 82.927.228 franci; export: 117.682.783 franci. În 1882; import: 268.851.921 franci; export: 244.730.199 franci din care cea mai mare parte reprezintă schimburile cu Austro-Ungaria, care se ridică la: import - 134.515.000 franci; export - 74.706.000 franci. 

Comisia Europeană a Dunării

Dl. Lavertujon, comisar francez în Comisia Europeană a Dunării, mi-a comunicat câteva detalii foarte interesante despre această instituţie care îmi place foarte mult. Văd în ea primul exemplu de ceea ce ar putea face, în viitor, spiritul de înţelegere la naţiunile civilizate care doresc să asigure existenţa unei opere internaţionale profitabilă pentru toţi. Ce multe lucruri folositoare ar putea fi astfel făcute, prin efort comun, dar care nu se fac, pentu că nimeni nu are un avantaj direct şi exclusiv!
Comisia Europeana a Dunării a fost înfiinţată prin rezoluţiile Tratatului de la Paris (1856) care garantează, solemn, libertatea navigării pe fluviu şi carea a decis, de altfel, să redeschidă fluviul, efectiv. Neglijate după 1828, cele trei guri principale ale Dunării erau aproape înnămolite. Comisia e compusă din delegaţi ai marilor puteri, parte la Tratatul de la Paris, cărora li s-a adăugat, recent, un delegat român. Acestuia i s-a acordat dreptul la un buget din taxele percepute; acesta îi permite să execute, mai întâi, lucrari de adâncire pe braţul Sulina şi apoi, lucru esential, să garanteze securitatea şi să pună capăt “naufragiilor” frauduloase şi furturilor de orice fel, la care sunt expuse vasele. Comisia are, în felul acesta, toate atribuţiile unui stat: un teritoriu - Delta Dunării până la Brăila, un drapel, un buget; ea emite regulamente de poliţie şi de navigaţie şi urmăreşte executarea lucrărilor de decolmatare.

Delta, un “stat internaţional”

Ceea ce este însă cu adevarat admirabil este că Delta capătă caracteristicile unui stat internaţional, creat pentru binele comerţului întregii omeniri. Succesul lucrărilor de adâncire a braţului Sulina făcute de Comisie poate fi apreciat de statisticile regulate, cuprinzând numarul de nave intrate şi ieşite, tonajul, adâncimea braţului Sulina în diferite anotimpuri, nivelul apei în punctele considerate, cândva, cele mai periculoase, numărul naufragilor, etc. Să nu uitam că, înaintea acestor lucrări, gurile Dunării erau impracticabile; pe cărţile poştale ale vremii, imaginile arătau catarge de nave scufundate în fluviu.
O conferinţă care a avut loc la Londra, în martie 1883, de fapt, o prelungire a Congresului de la Berlin, a acordat Comisiei Dunării un nou mandat de 25 de ani. De altfel, conferinţa a vrut să creeze un regim similar celui acordat Deltei şi pentru Dunărea de Mijloc, între Galaţi şi Porţile de Fier, înfiinţând o comisie mixta cu puteri asemănătoare celor ale Comisiei Dunării.
În această nouă comisie, influenţa preponderentă ar fi deţinut-o Austria, în virtutea intereselor sale considerabile în zona Dunării superioare. Acest proiect a rămas, până azi, literă moartă, din cauza rezistenţei absolute a României. În discursul tronului din 15 noiembrie 1881, regele Carol spunea: “Acceptăm regulamentele cele mai severe şi supravegherea cea mai riguroasă pentru aplicarea lor, dar înţelegem ca, în apele române, această supraveghere să fie exercitată numai de către autorităţile române.”
Această dezbatere era la ordinea zilei, când am fost la Bucureşti. Ministrul a publicat un memoriu foarte bine făcut, în care demonstra drepturile ţării sale. Eminente autorităţi ale dreptului internaţional, precum Holtzendorf şi Castellani au căzut de acord că nu poate fi adusă atingere dreptului şi suveranităţii României pe propriul său teritoriu. Ziarele austriece şi româneşti au pornit, atunci, o polemică violentă, cu urmări nebanuite. Şi, totuşi, lucrurile s-au liniştit. Problema s-a mai nuanţat, dar comisia ale cărei lucrări de amenajare a Dunării de Mijloc ar fi fost foarte utile, nu s-a mai creat, deoarece nu puteau fi atribuite altora drepturile Comisiei (Deltei) Dunării, pe baza regulamentelor specifice României. Cred, totuşi, că această execuţie, chiar dacă era mai puţin riguroasă, măcar ar fi fost eficientă.

Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul viitor