Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aici, în lumina îngălbenită de iunie, departe (și nu prea) de frenezia claxoanelor izbite bară la bară de fota mării, Techirghiolul își ține ascunsă una dintre cele mai duioase legende ale culturii noastre hărtănite: „Vila Cornelia”, astăzi doar o umbră a copilăriei adolescentului miop Mircea Eliade. Aplecată spre ghiolul lui Tekir, cu poalele zidăriei ferfeniță, căsoiul vopsit cândva în verde-brotăcel îți aruncă bezele strâmbe peste gardul de plasă. „Oho, acum arată bine, să fi văzut-o anul trecut, când duhnea a pișat și-a rahat. Vreo cinci boschetari se oploșiseră prin cotinețele din jur, de nu mai puteai respira jur-împrejur”.
Casa și terenul, date la schimb
Bărbatul bondoc, cu sprâncenele lipite deasupra unui nas borcănat, și-a reglat respirația șuierătoare, apoi a reluat repezit: „Ce vilă, ce casă memorială, ce Eliade, păi ce, aici s-a născut marele scriitor? Aiurea! A fost o placă lipită aci - și degetul-cârnăcior s-a învârtit sfidător în sus, spre peretele ciuruit -, au scos-o de mai bine de douăzeci de ani”. În lungul „Albăstrelelor” aerul molatic de ghiol a urcat dintr-odată, lepădând în colbul porții copilăriei fraților Eliade ecouri stinse de pescăruși și miasme de nămol răscolit de vânt. „Și-apoi - a urmat grăsanul pitic -, casa și terenul au fost date, gata”. „Cui, cum?”, mă pomenesc întrebând. „Un om a primit ploconul în schimbul unui teren de-al lui, care nu mai putea fi retrocedat. El e proprietar acum, ce, parcă Eliade a avut moștenitori! Cine să-și ceară partea?”.
70.000 de euro pentru 970 de metri pătrați
Ghidul meu de conjunctură printre amintirile familiei Eliade și-a tras zgomotos nasul și chiar când se pregătea să lanseze o nouă tiradă, a fost acoperit de laringele subțire al consoartei: „Terenul e de vânzare, să știți, îl dă cu 75 de euro metru’ pătrat. Și-s 970 de metri în total. Nu-i scump și prețul poate fi negociat”. Așadar, cu aproape 70.000 de euro ar putea fi răscumpărată moștenirea lui Mircea Eliade de la Techirghiol, căsuța și ograda copilăriei lui de vară (aviz funcționarilor de la Ministerul Culturii). „Pare ea, așa, șubredă, dar are pereți din cărămidă de 30 de centimetri grosime. Un om harnic ar putea s-o refacă, să curețe grădina și să alcătuiască o gospodărie pe cinste”. De aici înainte, n-am mai deschis urechile înspre grăsanul războinic, ci mintea și inima, curios să prind pașii, mirările și bucuriile celor trei frați Eliade: Mircea, Nicu și Cornelia.
Ofițerul Eliade și-a adus copiii la tratament
Pentru a înțelege povestea „Vilei Cornelia” e musai să dăm citire amintirilor adunate de Mircea Eliade între paginile propriului jurnal („Memorii”, 1907-1960): „După câte am înţeles mai târziu, tata a hotărât că trebuie să petrecem verile la Techirghiol, făcând băi de nămol, după ce a întâlnit din întâmplare câţiva copii scrofuloşi (n.r. - afecțiune cronică de natură tuberculoasă). Întâlnirea l-a deprimat nespus. S-a gândit imediat la copiii lui, mai ales că doctorul regimentului îi spusese că suntem «limfatici». Ca să preîntâmpine o eventuală scrofuloză, ne-a dus la Techirghiol”.
Flori uscate, praf și sare
Mai departe, pe urmele ofițerului Gheorghe Eliade și ale odraslelor lui: „Aveam cinci ani când, apropiindu-ne de gara Constanţa, am văzut, din tren, marea - rememora Mircea Eliade. Eram încă copleşit de această descoperire, când tata ne-a urcat în autobuz și am pornit spre Techirghiol. Foarte curând, am pătruns într-un câmp de maci și albăstrele şi a început să miroasă a flori uscate, a praf şi a sare. Aspiram surprins aerul acesta exotic. Apoi, a început să miroasă ghiolul, miros tare, greu, de pucioasă şi gudroane, dar tot atât de elixirant. După vreun ceas, autobuzul s-a oprit la hanul lui Vidrighin, la intrarea în Techirghiol”.
Bordeie tătărești
Și o descriere magnifică a lacului lui Tekir: „Ghiolul zăcea, scăzut și uleios, între mlaştini de nămol. O trăsură a trecut pe lângă noi, ridicând o perdea de praf, prin care autobuzul şi-a făcut anevoie drum. Toţi pasagerii îşi apăsau batistele pe gură. Aşa am ajuns în centrul Techirghiolului. Pe atunci, în 1912, Techirghiolul era încă un sat, având doar câteva clădiri mai arătoase: un hotel modern, câteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinţi, clădiri sumbre ale coloniilor de vacanţă şi patru-cinci vile. Sus, pe deal, nevăzute din șosea, se întindeau bordeie tătăreşti”.
Citește pe Antena3.ro
Băi fierbinți
„În vara aceea - nota Mircea Eliade -, tata închirie pentru două luni o cameră spaţioasă într-o vilă. Toată familia făcea, dimineţile, băi calde de nămol. Ne întorceam apoi repede la vilă şi ne culcam din nou, ca să transpirăm. După-amiaza, trebuia să dormim din nou, cel puţin un ceas, ca să ne odihnim. Căci, spunea tata, băile fierbinţi ne epuizau şi de aceea erau atât de miraculoase, pentru că obosesc omul până la măduvă, iar după aceea, silindu-l să se odihnească, îl fac mai zdravăn şi mai sănătos”. În completare: „Tata a fost atât de cucerit de această primă experienţă, încât a hotărât, pe loc, că trebuie să avem o vilă a noastră, în care să putem petrece toată vara”. Și așa a început odiseea „Vilei Cornelia”.
Marele Război a curmat entuziasmul tatălui
„Chiar în acel an (n.r. - 1912), tata a găsit şi a cumpărat un teren sus, pe deal, şi, când ne-am reîntors vara următoare, ne aştepta acolo un început de vilă: două camere cu verandă şi o bucătărie în curte. Puţul încă nu era gata şi, câteva săptămâni, am fost siliţi să cărăm apa de la un vecin - menționa, nu fără o notă de melancolie, Mircea Eliade. Terenul era calcaros și a trebuit să-l sfredelească cu dinamită, săpând mai mult de 15 metri până am dat de apă. De abia atunci a înţeles mama că tata s-a grăbit cumpărând un teren situat atât de sus pe deal. Puțul a costat tot atât cât o cameră. (E drept, aveam apa cea mai rece din tot satul, deşi era atât de tulbure, încât, înainte de a o putea bea, trebuia s-o lăsăm să se limpezească). Costişa era atât de dreaptă, încât n-o putea urca nici o trăsură”.
Planuri de zestre
În completare: „De la autobuz, cu hamalii şi noi toţi încărcaţi cu pachete şi cutii, trebuia să urcăm cam un sfert de ceas. Pe arşiţă sau când ne întorceam de la băile de nămol, urcuşul era un chin. Dacă uitam ceva de cumpărat de la băcăniile de jos, din şosea, trebuia să aşteptăm aproape o jumătate de ceas, până ce unul din noi se ducea şi se întorcea în pas alergător”. Copilărie milităroasă pentru copilul Mircea Eliade, fără îndoială! Mai mult: „Dar spiritul de întreprindere al tatei nu s-a oprit aici. A socotit că, dacă va mai clădi încă o serie de odăi, le-ar putea închiria în timpul verii. Şi, după ce-şi vor scoate cheltuielile, din banii câștigaţi vor putea strânge zestrea surorii noastre, Cornelia, care se născuse cu câţiva ani înainte”.
Zarzavaturi, flori, pomi fructiferi
„În anul următor - mai consemna Eliade -, «Vila Cornelia» avea șase odăi. Nu știu când şi cum au fost mobilate, dar puţin timp după ce-am venit noi au început să sosească și chiriaşii. Zadarnic a încercat mama să se opună, tata avea planuri mari: grădini de zarzavat, pepinieră de flori, livadă cu pomi fructiferi. În timpul anului, venea de câte ori putea, de la Cernavodă sau de la Bucureşti, să sădească pomi şi să mărească grădina. Cumpărase încă un teren, în spatele și în coasta vilei, pe care se gândea să clădească bucătării și odăi de servitori (crezând că astfel va atrage chiriaşi bogaţi). Acestui entuziasm i-a pus capăt intrarea României în război. Doi ani, n-am mai avut nici o ştire despre «Vila Cornelia»”.
Mirosurile Dobrogei
„Când ne-am dus din nou la Techirghiol, în vara lui 1919, n-am mai găsit decât zidurile. Unul din vecini spunea că vila fusese locuită şi apoi prădată de trupele bulgare. Dar o parte din mobilă am găsit-o mai târziu, risipită pe la casele din sat” - mai scria Mircea Eliade. Din acele dintâi vacanţe de vară la Techirghiol mi-a rămas și acum amintirea amurgurilor târzii, pe care le așteptam pe deal, printre euforbii şi melci. Se vedea ghiolul până la Eforie şi Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaş sprijinind cerul, se înălţa marea”.
Fum acru, balegă arsă, paie
Ultimele tușe, emoționante: „Nu prea departe, pe mâna dreaptă, se aflau bostănăriile, de unde cumpăram pepenii verzi și cantalupii. De cealaltă parte, nevăzute, se întindeau bordeiele tătăreşti. La căderea serii, se auzeau câinii şi venea dintr-acolo fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rândul, fumul acesta înecăcios a întruchipat pentru mine prezenţa Dobrogei, prolog la «o mie şi una de nopţi»”.
„Din acele dintâi vacanţe de vară la Techirghiol mi-a rămas și acum amintirea amurgurilor târzii, pe care le așteptam pe deal, printre euforbii şi melci”, Mircea Eliade, „Memorii”
„Se vedea ghiolul până la Eforie şi Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaş sprijinind cerul, se înălţa marea”, Mircea Eliade
1912 a fost anul în care Gheorghe Eliade, tatăl marelui savant, a cumpărat terenul pe care a ridicat apoi „Vila Cornelia”
Două camere și o verandă au alcătuit inițial „Vila Cornelia”. În timp, familia Eliade a mai construit șase încăperi pentru oaspeți, pe care le închiria
La căderea serii, se auzeau câinii şi venea dintr-acolo fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rândul, fumul acesta înecăcios a întruchipat pentru mine prezenţa Dobrogei, prolog la «o mie şi una de nopţi»”, Mircea Eliade
