Ritualul executiei prin impuscare

Inainte de 1989, Codul Penal al Romaniei prevedea pedeapsa capitala pentru infractiuni cum ar fi omorul deosebit de grav, dar si pentru delapidari de sume uriase care aduceau un prejudiciu mare statului. Pana cand pedeapsa cu moartea a fost abolita prin Decretul-Lege 6/1990 si inlocuita cu detentia pe viata, executarea celor condamnati la pedeapsa capitala se facea prin impuscare.

Vechea inchisoare Jilava este de fapt Fortul Nr. 13 construit in forma de potcoava pe o panza freatica aflata foarte aproape de suprafata. O poarta mica, strajuita de doua contraforturi, deschide o lume care pana acum 15 ani era asimilata iadului.

La regimul aprig de detentie se adauga apa, o apa limpede, dar foarte rece, care patrunde prin betonul si caramida constructiei. Accesul spre celule se facea peste mici podete de lemn, cufundate aproape 10 cm in apa. Specificul acestui penitenciar, aflat la o aruncatura de bat de Bucuresti, l-au constituit executiile detinutilor politici sau de drept comun.

Cele mai cunoscute sunt cele din noaptea de 26 noiembrie 1940, cand garda legionara a penitenciarului a executat 64 de detinuti, printre care si Mihail Moruzov - seful Serviciului Secret, Gheorghe Argeseanu - fost prim-ministru, Victor Iamandi - fost ministru de Justitie, care fusesera arestati fiind considerati raspunzatori de moartea lui Corneliu Zelea Codreanu si a altor 13 fruntasi legionari ucisi in noiembrie 1938. Noaptea aceea a ramas cunoscuta ca varianta legionara a "Noptii cutitelor lungi". Tot aici, la 1 iunie 1946, maresalul Ion Antonescu a fost executat de regimul comunist. Jilava a reprezentat calvarul detinutilor politici anticomunisti in anii '50-'60, printre care si Corneliu Coposu.

Nici in decembrie 1989, autoritatile nu au uitat de Jilava, cateva sute de revolutionari fiind inchisi aici. Treptat, temuta inchisoare a devenit locul in care erau adusi infractorii cei mai periculosi, cel mai cunoscut fiind Ramaru, care a si fost executat aici. "Steaua" Penitenciarului Jilava a inceput sa apuna la inceputul anilor '80, cand executiile incepusera sa aiba loc si in poligonul subteran de la Penitenciarul Rahova.

SECRETOMANIE. Sistemul prin care erau desemnati cei care urmau sa faca parte din plutonul de executie a ramas si acum o enigma, chiar pentru fosti lucratori ai penitenciarelor in care aveau loc asemenea executii. Cert este ca erau selectionati din timp pe baza unui profil psihologic bine conturat si semnau o declaratie de confidentialitate. In cazul in care ar fi divulgat vreun secret din timpul "ceremoniei" urmau sa fie aspru sanctionati, exclusi din sistem sau chiar arestati. Astfel, secretul a ramas foarte bine pastrat pana astazi. Cu toate acestea, in randul angajatilor din penitenciare se cam banuia cine facea parte din acest pluton, erau din randul celor mai aprigi dintre gardieni, insa nimeni nu putea stabili cu certitudine care dintre colegi facea parte din acel pluton. Era interzis sa se discute chestiuni legate de executii chiar intre cei care puneau in aplicare pedeapsa capitala.

ZVONURI. De-a lungul timpului s-a spus ca cei care executau foc asupra condamnatului nu stiau daca aveau munitie de razboi sau de manevra. Aceasta pentru a "scalda" constiinta celui care facea parte dintr-un astfel de pluton. Trebuie precizat faptul ca se tragea foc cu foc, fiecare dintre cei sase (alteori 10 sau chiar 12) membri ai "echipei mortii" primea un incarcator cu cinci cartuse, nu introducea personal munitia. Este greu de crezut ca un militar de profesie care lucra si intr-un mediu foarte periculos nu putea face deosebirea, dupa tragere, intre un tub de razboi si unul de manevra. La Jilava, executiile aveau loc in aer liber, pe latura din dreapta a inchisorii, langa locul in care acum este groapa de gunoi a penitenciarului, iar la Rahova, executiile se faceau intr-un poligon subteran, distrus dupa renovarea penitenciarului, la mijlocul anilor '80.

CULOARUL MORTII. Pe toata durata asteptarii executiei, condamnatul la moarte era legat la picioare cu catuse nituite, iar la maini cu catuse normale. Celor mai periculosi li se punea faimoasa bila pe care atunci cand mergeau o agatau de brau. Numai lantul catuselor de la picioare cantarea aproape 10 kilograme si avea zalele mai groase decat degetul mare al mainii. Condamnatii la moarte aveau si ei, ca si ceilalti detinuti, dreptul de a fi scosi la plimbare in curtea interioara, dar nu mai mult de 10 minute intr-o luna. Spre deosebire de SUA, unde exista pedeapsa capitala si unde din momentul sentintei pana in cel al executiei trec ceva ani, in Romania, sistemul lucra mult mai eficient. Odata sentinta data, se putea face o cerere de gratiere si din momentul in care aceasta era respinsa nu treceau mai mult de cateva zile pana la punerea ei in aplicare. Inca de cand era adus la penitenciar, condamnatul la moarte nu statea singur in celula tocmai pentru a se evita orice tentativa de suicid, colegii de celula faceau parte dintre asa-zisii detinuti "informatori" care aveau misiunea de a supraveghea orice miscare a respectivului.

FINAL. Locul de executie de la Jilava este acum langa groapa de gunoi a penitenciarului la aproximativ 100 metri de inchisoare, pe latura din dreapta. Aici a fost candva o livada de piersici. Multi dintre cei care isi asteptau sfarsitul in fata plutonului de executie erau deja resemnati si se comportau firesc, daca se poate spune asa. Au existat si unii care nu realizau cu adevarat ca vor muri decat in drum spre executie si atunci deveneau agitati: unii zbierau, plangeau, altii nu stateau "linistiti" la stalpul executiei, cum s-a intamplat in cazul Ramaru. Dupa executie erau ingropati in cimitirul din comuna Jilava, aflat la vreo 5 kilometri de inchisoare. Cimitirul se intinde la capatul comunei pe o panta unde exista o parcela anume pentru cei adusi de la Jilava. Printre buruienile inalte pana la brau deslusesti cu greu cateva nume. Unii au avut familii care s-au mai ingrijit de mormant, altii nu, cel mai cunoscut fiind cel al lui Stefanescu-Bachus, iar la polul opus este Ramaru, care nu are nici macar o cruce.


CELULAR SI IZOLATOR
Se statea in Celular, locul unde erau celulele, iar daca vreun condamnat facea scandal era imediat bagat la Izolator, un loc in care exista un pat activat din exterior de catre gardian cu ajutorul unui maner. La Izolare, gardianul ridica patul de la cinci dimineata pana la zece seara, nu exista nici o posibilitate de aerisire cu exceptia unui mic grilaj in care era asezat si un mic felinar. Grilajul dadea inspre coridorul prin care se plimbau gardienii. Izolatorul avea sase celule si era inchis de o usa ce dadea in coridorul principal al Celularului. Din Celular sau din Izolator, dupa ce i se aducea la cunostinta cand urmeaza a fi executat, condamnatul era mutat in "camera neagra", o camera in care nici cu lanterna nu vezi mare lucru, nu are decat ziduri si usa de la intrare. Aici statea pana in momentul in care era intrebat de ultima dorinta. Aceasta trebuia sa respecte legislatia in vigoare si putea fi indeplinita numai daca era posibil, totul depinzand de magistratul care asista la executie. Cand era scos din "camera neagra" pentru executie, condamnatul era atat de dezorientat din cauza luminii, incat nu vedea mare lucru din ceea ce se intampla in jurul lui. Din acest motiv se pare ca erau si legati la ochi.
Executarea condamnatului se facea in 4 etape
Pedeapsa cu moartea era o alternativa a pedepsei privative de libertate pe timp de 25 de ani. Omorul deosebit de grav prin cruzime asupra a doua sau mai multe persoane, daca criminalul era recidivist, uciderea unei femei gravide, sau delapidarea daca paguba materiala produsa era mare si avea repercusiuni asupra planului de stat sau al unitatii, ori a adus o stanjenire importanta activitatii unitatii sunt doar cateva infractiuni pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea. De la sentinta pana la executie trebuiau parcursi cativa pasi. Pragmatici, asa cum era si executia propriu-zisa.

PRIMUL PAS. Atunci cand instanta de judecata stabilea ca pedeapsa pentru infractiunea comisa este condamnarea la moarte se intocmea un mandat de executare a pedepsei. Acesta era trimis comandantului penitenciarului care imediat punea in vedere celui condamnat, in prezenta unui procuror, ca are dreptul sa faca cerere de gratiere. Termenul in care cererea de gratiere putea fi facuta era de cinci zile libere (adica nu se calcula prima zi atunci cand detinutului i se aducea la cunostinta sentinta si nici ultima, cand ar fi trebuit sa aiba loc executia), toata procedura fiind consemnta intr-un proces-verbal. Dupa ce expira termenul de cinci zile libere, comandantul penitenciarului trebuia sa intocmeasca un alt proces-verbal in care se mentiona daca condamnatul a facut sau nu cerere de gratiere. Procesele-verbale si cererea de gratiere, daca era cazul, erau trimise presedintelui instantei de executare si care, la randul lui, informa imediat Ministerul Justitiei. Cererea de gratiere trebuia trimisa impreuna cu copiile de pe hotararile pronuntate de-a lungul intregului proces, atat in prima instanta, cat si in recurs, presedintelui instantei de judecata care a dat sentinta. La randul lui, acesta trimitea toata documentatia, in care preciza printr-o nota daca exista sau nu o cerere sau o propunere de gratiere, prin Ministerul Justitiei, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania, organul suprem al puterii de stat cu activitate permanenta, subordonat Marii Adunari Nationale al carei presedinte era prin lege presedintele tarii.

PASUL DOI. Consiliul de Stat putea admite sau respinge cererea de gratiere. In ultimul caz se comunica Ministerului Justitiei care informa imediat presedintele primei instante care a dat sentinta. Daca hotararea de condamnare ramanea definitiva si mandatul de executare era emis, presedintele instantei dadea dispozitie scrisa de executare a pedepsei, ce era comunicata comandantului penitenciarului, care, la randul lui, din acel moment avea cel mult 48 de ore pentru a duce la indeplinire sentinta. Presedintele tribunalului in a carui raza teritoriala se afla penitenciarul avea obligatia ca inainte de executie sa identifice condamnatul la moarte, iar daca acesta facuse cerere de gratiere si fusese respinsa, ii comunica rezultatul. Condamnatul trebuia intrebat daca are o ultima dorinta si, in cazul unui raspuns afirmativ, care este aceasta, urmand dispunerea indeplinirii acesteia daca nu contravenea legii si exista posibilitatea materiala a indeplinirii ei. Prezenti la locul de executie erau: presedintele tribunalului, procurorul-sef al procuraturii judetene sau militare, in functie de situatie, ori delegatii acestora, comandantul penitenciarului si un medic legist. Presedintele tribunalului putea incuviinta si prezenta altor persoane. Executarea pedepsei se facea prin impuscare de catre un pluton de executie format din subofiteri, intre orele 8:00-16:00.

PASUL TREI. Condamnatul la moarte era dus la locul de executie legat la ochi, cu catuse la maini. Era legat de stalpul de executie, i se desfaceau catusele si putea cere sa ramana nelegat la ochi. Urma o scurta expunere a faptelor savarsite de condamnat facuta de presedintele tribunalului care, dupa ce termina, dadea dispozitie comandantului penitenciarului sa ordone impuscarea. Ordinul era executat de catre comandantul plutonului de executie si imediat dupa tragere, medicul legist constata daca cel condamnat a decedat sau nu. In ultimul caz, comandantul plutonului avea obligatia sa desavarseasca actul prin foc de arma. La sfarsit, medicul legist constata moartea condamnatului si o consemna intr-un act constatator care era anexat la procesul-verbal incheiat cu ocazia executiei. Cadavrul condamnatului ramanea langa stalpul unde a fost impuscat sub paza unei escorte timp de o ora din momentul executiei, urmand a fi inhumat sau transportat la crematoriu pentru incinerare.

PASUL PATRU. Birocratia nu putea ocoli un asemenea "eveniment". Zeci de note si procese-verbale insoteau actul executiei. Dupa executare, toti oficialii sus-mentionati incheiau un proces-verbal in dublu exemplar in care se detalia modul in care s-a dus la indeplinire executarea hotararii de condamnare. La acesta se anexa certificatul medico-legal de constatare a decesului condamnatului. Un exemplar se trimitea instantei care l-a condamnat, iar al doilea ramanea la penitenciar. Decesul se comunica imediat in vederea inregistrarii ofiterului de stare civila de la comitetul executiv al Consiliului Popular al localitatii pe teritoriul careia era penitenciarul prin adresa semnata de comandant si medicul prezent la executie.

CUM SE PUTEA SCAPA DE SFARSITUL FATAL
Executarea pedepsei cu moartea era prevazuta in regulamentul de ordine interioara a penitenciarelor, in Legea 23 din 18 noiembrie 1969, Codul Penal sau Codul de Procedura Penala. Nu puteau fi executati infractorii minori si nici femeile gravide sau cele care aveau copil pana la trei ani la data savarsirii infractiunii sau pronuntarii hotararii, in ambele cazuri alternative era 25 de ani. Executia putea fi evitata astfel: sentinta nu era pusa in aplicare in termen de doi ani in cazul in care condamnatul a fost prezent la judecata sau doi ani de la data cand infractorul s-a predat sau a fost prins; alta sansa era aceea de a incerca sa scape timp de sapte ani de la data cand hotararea a ramas definitiva, in acest caz se comuta pedeapsa la detentia pe o perioada de 25 de ani.

Continuare: Rimaru a topait printre gloante, pe dupa stalp