Roman-foieton: "Paişpe” (35)

de Viorel Ilişoi | 05 Apr 2011 • 18:06

O întâlnire mortală

Becul de deasupra uşii prinde în bătaia lui partea de sus a maşinii. Canapeaua, decupată din întuneric, parcă e o bărcuţă pe un lac de păcură.

Se deschide un geam la etaj. Apare încă un poliţai.

– Fiţi atenţi cu ce-au venit ăştia!

– Băi, aţi uitat şifonierul!
– Voi nu eraţi aici la amiază, aţi pierdut faza, zice ăl de sus către ăştia de jos. Mi s-a muiat cascheta când am văzut, să mor eu. Vali, sectoristul, a adunat nişte cerşetori din Barieră şi îi ducea la ei, la Municipiu, cu dricul, băi! Să mori! Dric din ăla cu pereţi de sticlă, ştii? Stăteau putorile acolo ca în acvariu. Iar Vali, călare pe capră, cu dricarul. A oprit în faţa noastră, s-a ridicat în picioare şi ne făcea plecăciuni ca la dansuri de salon. Strig eu de la geam: "Vali, stai oleacă să-ţi fac o poză. O trimitem la Bucureşti, poate le dă la ăia prin cap să ne dea şi nouă nişte maşini”. Fug repede după unul de la Foto. Nu erau băieţii la ei, în birou. L-am găsit pe Fulea pe la Evidenţă. "Hai încoa’ să faci poza secolului!”. Până şi-a luat aparatul, până a băgat film, că ştiţi cât se conofăieşte, când ajungem la geam, băi, ce să vezi, fix atunci trecea o înmormântare. Au început răpănoşii ăia din borcan să se închine, să bată mătănii la mişto, îşi turteau moacele pe sticlă, era ca la nebuni.

– Ştiu, că eram şi eu, confirmă unul de pe scări. Când a ajuns popa în dreptul lor, le-a tras o binecuvântare cu degetele. A întrebat la mişto: "Îi duceţi de vii?”. Şi l-a pălit râsul. Râdeau babele în batistă. Se făceau că bocesc, dar se înecau de râs.

– Lasă că vedeţi pozele. A zis Fulea că le aduce mâine. Sunt mortale.

– Şi chiar le trimiteţi la Bucureşti?

– Eu aşa m-am gândit, serios vorbesc, dar şeful a spus să stăm cuminţi, că ăia îs cam bătuţi în cap şi ne trezim că ne dotează cu dricuri – râde poliţistul de la etaj.

Costică şi Părosul sunt prinşi în focul încrucişat al colegilor de la judeţ. Se uită stânjeniţi când la unul, când la altul, când la canapea şi dau din umeri.

– Am venit şi noi cu ce-am găsit, cum s-a putut. La Costuleni nu avem dric. Dacă ştiam care e moda pe aici, îl aduceam pe năsălie, îndrăzneşte Costică zâmbind scremut.

Ironia îi taie râsul poliţistului de la etaj – şeful, după cum pare. Ofiţerul de serviciu. Ripostează acru şi autoritar, de la înălţimea etajului şi a funcţiei:

– Băi, ăştia de la Costuleni, trebuia să aduceţi doar arestatul. De ce i-aţi cărat şi patul de acasă? Că avem şi noi paturi aici. Nu ştiaţi? Şi unde aţi umblat, mă rog, până la ora asta?
– Şefu’, să trăiţi! Recunosc, am mai făcut nişte ture prin oraş. Am zis că poate ne pică şi nouă ceva la pat – nu se lasă Costică al meu.

Râd toţi. Mai cu poftă, mai în silă. Nu-mi plac poliţiştii decât în filme. Pe ăştia din realitate nu-i sufăr. Îi ştiu eu bine. Miliţieni vopsiţi. Lupi îmbrăcaţi în blană de oaie. Ia uite la Lânos: ce dovadă mai vrei? Totuşi, acum, când ăştia din Iaşi râd de tablagiii mei, îmi descopăr o subită solidaritate. O dublă solidaritate. Întâi, pentru că suntem toţi trei de la ţară, de la coada vacii. Băşcălia orăşenilor, aerul lor stupid-superior ne adună într-un front comun. Apoi e solidaritatea mea cu amărâţii de poliţişti care m-au escortat până aici în frecuşul lor cu şefii de la judeţ. Solidaritatea prizonierului cu gardianul. Asta nu-mi place. Dar adevărul e că s-au purtat frumos cu mine. Cu mănuşi. Chiar cu două rânduri de mânuşi. Au exagerat când n-au vrut să-mi spună de condamnare, m-au tot aburit cu flotantul, c-o fi, c-o păţi. La urma urmei, am mâncat fasole din acelaşi ceaun, am rămas împreună cu rabla în câmp, ne-am învineţit bucile prin gropi, am fost ca o echipă. Acum, când Costică mă ia de cot şi mă duce înăuntru, când ştiu că peste puţin timp ne vom despărţi – fiindcă nu mai am nici umbra iluziei că ar fi fost o greşeală sau o glumă proastă, ori că se va întâmpla un miracol şi voi fi eliberat cu scuze, cum am sperat nebuneşte tot drumul până aici –, acum mă sperie despărţirea de tablagiii mei şi îmi pare rău după amândoi. Nu vreau să plece. Să fie arestarea asta o nesfârşită călătorie cu Costi şi Blăni, o alergătură bezmetică prin judeţ, cu maşini hârbuite, cu boşorogi scârţari, cu avocate drăguţe şi cu fetiţele lor somnoroase.

Intrăm într-un hol rece, cu mozaic pe jos şi cu dungi negre pe margini. Acelaşi hol ca la cămin, iar Costică mă ţine de cot ca mama în ziua când m-a dus şi m-a lăsat acolo. Am mers, am mers, am mers cât era coridorul de lung, făcut anume atât de lung ca să ai timp să te obinuieşti cu ideea despărţirii şi să îţi înghiţi lacrimile, încât la capătul drumului să arăţi că eşti băiat mare şi dârz. Când am ajuns la capăt, la uşa cu gratii în pătrate, mâna ei s-a desprins de pe cotul meu şi o educatoare m-a prins de cealaltă mână. Caldul s-a dus, a venit recele. Gratiile de fier s-au închis şi au tăiat ca o ghilotină ombilicul care mă lega de mama. Ea a plecat, s-a desfăcut în pătrăţele, s-a amestecat cu lumea de afară. Eu am rămas. Şi nici nu ştiu dacă am mai plecat vreodată de acolo. Poate nici de aici nu voi mai pleca niciodată, chiar dacă într-o zi voi ieşi.

Mâna lui Costică se desface de pe cotul meu, alt poliţist mă apucă de celălalt braţ. Mă împinge într-o încăpere şi trânteşte uşa cu gratii în urma mea.
"Mamă, nu mă lăsa aici!”, îmi vine să strig.