Roman-foileton: Paişpe (43)

Întâi au venit nişte miliţieni. Parcă ieşeau din pământ, din tufişuri, din pereţi. Regimul, pe ducă, îşi scotea organele la vedere. Au făcut un lanţ în faţa Comitetului Judeţean. Printre ei l-am recunoscut pe şeful de post de la mine din comună. Mai bine ar fi fost mobilizată nevastă-sa, că era de două ori mai mare decât dânsul. Ştia tot satul că-l bătea cu mâinile goale de câte ori o supăra cu ceva. Şi era supărăcioasă tare.

Din restaurant, dacă roteam privirea ca acele pe ceas, vedeam Primăria în stânga, Comitetul Judeţean de Partid drept în faţă, Teatrul "Mihai Eminescu” în dreapta. Stăteam acolo ca la spectacol. Fără forfota aia albastră, centrul era liniştit. Din când în când mai traversa câte unul piaţa. Miliţienii îi făceau loc să treacă. Nu se auzea decât fâlfâitul steagurilor când se trezea vântul. Nu ştiu cine şi de ce le pusese peste tot, pe stâlpi, pe balcoanele Comitetului, la teatru, parcă venea Ceauşescu.

După primul rând de bere au început să vină muncitorii din zona industrială. Veneau încolonaţi, frumos, cu secretarii de partid în frunte, escortaţi de miliţieni exagerat de prietenoşi. Ca la nuntă. Duceau deasupra capetelor pancartele cu care ieşeau de obicei la o stimă, la o mândrie…

– "Să condamnăm cu hotărâre actele huliganice de la Timişoara”…

Florentin citea de pe prima pagină a "Clopotului” cu vocea şi cu gesturile lui Ceauşescu.

– Oricine poate să-l imite! – a început Florentin să peroreze, cu degetul ridicat, semn că urmează să spună ceva important. Toţi suntem în stare să-l imităm pe Tovarăşul. Mai bine sau mai prost. Dar, de fapt, nu e un act de imitaţie, nu ţine de talentul actoricesc. Toţi vorbim şi gesticulăm în mod natural ca… – şi a arătat cu degetul în sus, exact cum făcea bunicul când se referea la Dumnezeu. Zic de noi, ăştia care ne-am născut în epoca-pe-care-cu-legitimă- mândrie-o-numim. Ne-am născut la ordinul lui, am crescut cu el, am adormit şi ne-am trezit cu el. Nu-l imităm: el vorbeşte şi gesticulează prin noi. Pentru că el e în noi.

– Şi în toate ce sunt. Şi-n cele ce mâine vor râde la soare, a completat Ticuţă cu versurile din poezia ştiută de toţi. Aşadar, să-i dăm ceva de băut Tovarăşului din noi. Alo, deschideţi gura!, a spus uitându-se în sân.

A tras două căni de ceai, pline cu bere, una după alta, şi, aplecându-se peste masă, spre noi, a început să declame:

– "Mai bine-n Epoca de Piatră, rece/, Să întâlneşti un dinozaur,/ Decât mizeria ce se petrece/ Sub ochii noştri-n Epoca de Aur”.

M-am speriat. I-am făcut semn să tacă şi i-am arătat scrumiera şi vaza cu flori. Ştiam toţi trei că erau microfoane ascunse. La "Rapsodia”, unde se cazau toţi străinii, găseai microfoane şi în mâncare. Multe măsele a rupt Securitatea fără să dea cu pumnul. Dar Ticuţă, ca de fiecare dată când se înfierbânta la un pahar, s-a ridicat şi a început să cânte:

– "La Maria, la Maria la fântână stau doi proşti cu-o puşcă-n mână”…

El îi zicea fără nicio grijă mai departe: "Stai, Marie, nu fugi, că noi tot te-om nimeri”, dar eu şi Florentin înţepeniserăm. În spatele lui Ticuţă, parcă întrupaţi din ghiersul lui, stăteau doi miliţieni, unul cu un Kalaşnikov în mâini, celălalt cu mâinile goale.

– "Stau doi proşti cu-o puşcă-n mânăăăă”, a reluat Ticuţă cu vocea lui care făcea berea să tremure în căniţe. "Ştiu că nu cânt frumos, dar măcar cânt tare”, obişnuia el să spună.

Miliţianul cu puşca în mână s-a aplecat şi i-a spus ceva la ureche. Ticuţă a rămas cu gura căscată şi cu ochii în lustră, galben la faţă, parcă modelat din mămăligă. Dar când s-a întors spre miliţian, vocea i-a revenit brusc şi sângele i s-a întors în obraji.

– Miticăăă, băi, Mitică, tu eşti?

L-a luat în braţe pe miliţian, l-a pupat şi l-a tras de fălcuţe ca pe un copil. Se cunoşteau.

– Ticuţă, nu mai cânta, că e bucluc. Prieteneşte îţi zic. Mai bine pleci de-aici, că o să fie deranj mare. Ştii ce s-a întâmplat la Timişoara.

– Ce vrei să spui? Adică o să tragi în mine? Tu, Mitică? Ţi-ai adus aminte că te băteam când veneai la furat zmeură? Tu, care erai ultimul din clasă, să împuşti un poet? Trage! Na, trage!

Cum stăteau faţă în faţă, miliţianul cu pistolul-mitralieră la piept, Ticuţă a luat vârful puştii în gură, dintr-o mişcare, şi început să sufle umflându-şi fălcile, iar cu degetele călca ritmic pe ţeavă, parcă ar fi cântat la fluier.

– În viaţa mea n-am mai cântat la puşcă. Tu tragi cu ea, eu trag o duşcă. Alo, sunt poet! Mitică, băi, Mitică, tu n-ai învăţat la şcoală că trebuie să facem din tun brăzdare şi din puşti scule aşchietoare? Ce mai face soră-ta, Ileana? "Şi-apoi să cânt pe la burlane,/ La tinichelele de tuci,/ O viaţă şi acordeoane…/ Iar tu, Ileană, un’ te duci?” N-am mai văzut-o de mult. E adevărat că mănâncă copii cruzi la micul dejun? Dar şezi. Şezi, bre, aici, bea un ceai. Moaie întâi degetul, vezi dacă ai voie. Aşa, Mitică. Dar ce puşcă nouă ai! Nu te-ai schimbat deloc, zău.

Ticuţă era de neoprit. Avea o cadenţă mai ceva decât Kalaşnikovul. L-a făcut pe Mitică să se aşeze lângă la masă. Îl ţinea de mână şi a început să-i recite:

– "Nu sunt pe lume multe căi/ Să faci producţia să crească./ Nici muncitorii nu sunt răi,/ Dar n-are cine să-i păzească”. Voi ce păziţi, băi, mahomezilor?

Nici nu începuse revoluţia şi noi deja fraternizam cu Miliţia.

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (39), Paişpe (40), Paişpe (41), Paişpe (42)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe