România văzută prin ochii lui Mihai Eminescu

Se cade să ne amintim de Eminescu măcar de ziua lui. Să citim o poezie de-a lui ca să ne dăm seama că este într-adevăr un geniu şi de faptul că detractorii lui n-au dorit decât să-şi lustruiască puţin propriul nume aruncând cu noroi în marele poet. Sau să citim un articol de-al lui.Ne-am propus ca de ziua lui Mihai Eminescu să descoperim "starea naţiunii" române de atunci, aşa cum o vedea Eminescu-publicistul.

Se cade să ne amintim de Eminescu măcar de ziua lui. Să citim o poezie de-a lui ca să ne dăm seama că este într-adevăr un geniu şi de faptul că detractorii lui n-au dorit decât să-şi lustruiască puţin propriul nume aruncând cu noroi în marele poet. Sau să citim un articol de-al lui.Ne-am propus ca de ziua lui Mihai Eminescu să descoperim "starea naţiunii" române de atunci, aşa cum o vedea Eminescu-publicistul.


Prezentându-şi ideile în spirit polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, el are totdeauna o privire de ansamblu asupra lumii, fiind preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti.

PATRIOT. Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede totdeauna o undă de durere în textele lui când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îi aminteşte pe marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.


Cei cărora iubirea de neam li se pare un concept gol, ceva fără conţinut să citească articolele lui Eminescu. Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în 1934: "Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi".


Unii au spus că-i xenofob, dar citit pe de-a-ntregul şi raportat la situaţia politică internă şi internaţională din vremea sa înţepăturile lui Eminescu la adresa unora sau altora de alt neam nu sunt decât reacţia unui naţionalist de bună factură.
Este rău să-ţi iubeşti ţara? Răspunsul îl poate da fiecare după măsura sa. Dar mai bine citiţi-l pe Eminescu! E cel mai frumos cadou pe care şi l-ar fi dorit de ziua lui.

Domnului Dumitru Brătianu

Stimate domnule,
Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 iuliu a.c. al jurnalului Românul aţi împrumutat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ş-a unei inteligenţe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.

Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică pe care i-o doriţi d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios aginte al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă – deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ş-a faptei constituie meritul individului ori al generaţiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezinţi decât de a celor trecuţi.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi şi întinse purtau deja în ele intenţiunea unei zidiri monumentale care e menită d-a ajunge la o culme, astfel în viaţa unui popor murea generaţiunilor trecute, cari pun fundamentul, conţine deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viaţa unui popor complesul de cugetări cari formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Şi oare oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toţii, cu mai multă ori mai puţină claritate, un vis al lor de aur, în esinţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii? Crepuscull unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frmoase şi noi, aginţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ştefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cumcă ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cumcă a fost espresiunea unor voinţe individuale necrescute din sâmburele ideilor prezintului. Eo axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor şi trebuinţelor esistente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptaţi de cugetarea şi trebuinţele poporului nostru, nu d-ale noastre proprii, recepute poate de la străini, ne vom lăsa conduşi de curentul ideilor naţiunii şi nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.

Prin numele şi inteligenţa d-voastră aţi aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generaţiunii căreia îi aparţineţi; de aceea primiţi mulţămita noastră – nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condiţiunile de realizare – ci pentru sfinţenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toţii şi a cărei un monument e şi serbarea aceasta.
15 august 1871
Opere IX. Publicistica, p 98-99 (p.534-536)

"Unul din miturile cele mai semnificative..."

Unul din miturile cele mai semnificative din câte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborâseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta isteţime, a treia mărire lumească. Muma copilului, nemulţumită că i se dăruiseră şi lui bunuri pe cari le-a avut atâţia oameni, rugă pe cele trei zâne ca îndeosebi copilului ei să-i hărăsească ceva ce n-a avut încă nici un muritor. Cu-ntristare-i răspunse una din zâne: "Ca toţi oamenii nici judeci, nici poţi judeca ceea ei ai cerut, dar totuşi îţi împlinesc dorinţa şi dăruiesc copilului tău tinereţă fără îmbătrânire şi viaţă făr-de moarte". Copilul creştea cu ochii, într-o zi cât alţii într-un an, şi, mânat de instinctul de neîmbătrânire şi de nemurire sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mântui împărăţiile de pieire, omanirea de duşmani. Trecu pe rând când prin pustii primejduite de zmei puternici unde nici om, nici turmă nu putea petrece şi ucidea pe acei zmei, deşchizând locuri aşezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiară, pe cari le nimicea făcând drum vânătorilor şi cărbunarilor, când iar prin împărăţii înflorite şi vechi, prini oraşe puternice şi avute, până ce într-un târziu ajunse în palatul unei zâne aeriane, unde-l aştepta neîmbătrânirea şi nemurirea.

Aici petrecu trei zile în deplină linişte.

După trei zile, plecănd însă la vânat, adormi într-o vale frumoasă, în care pietre şi copaci, râuri şi izvoare începură a vorbi cu el şi a-i aduce aminte de casa părinţilor, de locurile părinteşti şi tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă şi-l ademeni atât de mult încât "aducerii aminte". Cum ieşi din cercul magic al zânei, începu a nu mai cunoaşte lumea. Ajunse într-un loc unde ştia că e un oraş mare şi nu găsi decât ruine pe care păşteau caprele. Întrebă pe păzitor de nu ştia unde e oraşul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo decât de ruine. Trecu mai departe şi, unde fusese acum trei zile un pustiu întins află un oraş foarte mare. Ba în piaţa oraşului văzu un grup de marmură care-l reprezenta pe el însuşi luptându-se cu un zmeu. El întrebă pe-un orăşan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum câteva sute de ani un viteaz se zice c-ar fi ucis un zmeu în locurile acestea, care erau pustie, şi că de atunci încoace a fost cu putinţă să se aşeze oameni acolo şi să se ridice acel oraş.
Dar bine, eu sunt acela – zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul şi-l crezu nebun.
Şi astfel pe orişiunde trecea, pe orişiunde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-şi bătea joc de el, îl lua în râs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curăţise codrii de fiară şi pustiurile de monştri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul când el plecase în lume după nemurire.

Cam astfel pate şi geniul neîmbătrânit al istoriei românilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân şi ar zice: "Eu v-am dat independenţa ţării, căci după ce am înfrânt oştirile turceşti m-am supus împăratului sub condiţii cari au trebuit să vă păstreză ţara şi naţionalitatea", mulţi ar lua în râs pe bătrân. Dacă acelaş geniu sub forma lui Cuza Vodă ar zice: "Eu v-am dat toate drepturile câte le aveţi astăzi, şi numai datoria publică de şase sute de milioane e meritul vostru de patrusprezece ani încoace", roşii i-ar răspunde, "că nainte de a se pripăşi un fanariot în Strada Doamnei nu existau asemenea idei". Nu ne-am mira dacă într-una din zile roşii s-ar lăuda că ei au "creat universul", care înainte de partidul naţionale-liberale nici nu exista. Şi cu toate acestea e evident că o ţară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă înlăuntrul său, nu are să-şi mulţumească existenţa unui partid care nu e decât (de) ieri-alaltăieri şi independenţa, departe de a fi meritul actualei generaţii, e suma vieţii noastre istorice, minus inepţie unui partid compus din oameni ignoranţi şi de rea-credinţă, care ne-au dat această sumă ştirbită. A dovedi aceasta ştirbire nu e greu.

"Fără a prejudeca hotărârile adunărilor..."

Fără a prejudeca hotărârile Adunărilor, credem cumcă linia de purtare a conservatorilor va fi următoarea.

N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular şi nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem nimic de la ea în special decât ca să consfinţească cuvântul împăratului ei. Numai toţi semnatarii Tratatului de Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne pot da ceva – lua nu ne pot nici ei nimic.

Se zice cumcă argumentarea unei părţi ar fi următoarea: împăratul nu voieşte să-şi calce cuvântul şi, în marginile voinţei sale individuale, nici nu-l calcă vreodată, dar voinţa poporului rusesc cere reluarea Basarabiei.

Dar cu modul acesta orice tratat încheiat între două state se poate nimici. Caracterul individual al monarhului nu este decât o garanţie mai mult pentru respectarea unui tratat, nu este însă unica lui garanţie. Convenţia a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu plenipotenţe din partea poporului lor, şi tocmai voinţa popoarelor este angajată prin convenţie. Deci nu înţelegem ca o voinţă angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce deosebire mai este atunci între popor, ca personalitate juridică, şi nişte bande neorganizate?

Dacă am făcut odată greşala de a încheia convenţie cu ea, n-am încheiat-o pentru a servi politica rusească în special. Însărcinată de Europa de a regula cestiuni ce nu ne privesc pe noi, nu i-am cerut decăt să ne garanteze ea în special ceea ce toate puterile ne-au garantat prin Tratatul de la Paris: integritatea şi neatârnarea teritoriului nostru actual. Poate să fie în alte locuri obicei să se precupeţească pământul patriei şi cetăţenii satului noi nu cunoaşteam aceste obiceiuri şi nici voim a le cunoaşte.

Dacă Rusia ne propune un schimb – nu-l primim. Ba orice ne-ar propune Rusia îndeosebi nu primim.

Noi nu cunoaştem în ea decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit a popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce l-am purtat au fost poate o imprudenţă ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar încolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în Mânecă. Poate din partea noastră să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi.

Nu cerem nimic, nu primim nimic, nu dăm nimic.

Vrea Rusia să ne dea independenţa? N-o primim de la ea.

Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.

Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei spepcial şi nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui pe de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nosru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici (de) un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.