Rugă şi stih

„Poezia este trandafirul ce creşte în potir de aur sufletul frumos", spunea marele nostru poet Mihai Eminescu.

Nu e uşor să redai în stihuri frumuseţea unei imagini lăuntrice, a muzicii sufletului, pe care altcineva nu o percepe. De unde vine poezia şi ce rol are în viaţa omului?

Într-un ungher al gândurilor lui se conturează imagini de o rară frumuseţe. Sculptând meşteşugit cuvintele, poetul creează o lume şi deschide cu ochii minţii o fereastră invizibilă spre „dimineaţa omenirii". De unde vine poezia şi ce rol are în viaţa omuluiĂ Credinţa se îmbină cu poezia din cele mai vechi timpuri, iar legătura oamenilor cu Dumnezeu este reflectată în versuri de o frumuseţe fără seamăn.

„Poezia în sine este glasul din adâncul minţii şi al sufletului uman. În poezie ne vedem ca într-o oglindă, pentru că ea ne prezintă şi ne reprezintă, în ea găsim universul nostru profund, universul sensibil şi intim. Poe­tul basarabean Grigore Vieru spunea că «Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului» şi că «Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii», iar Lucian Blaga cugeta zicând că «poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea ...».

Poezia provine din grecescul poiesis, care are sensul de creare, facere, este sublimul tresărit al inimii în faţa splendorii divine oglindită între cuvânt şi gând...", spune părintele-pro­fesor Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.

„Inspiraţia guvernează întreaga artă", spunea Victor Hugo. Fără inspiraţie poezia nu are rost. Când ştie însă poetul că este inspirat de Dumnezeu? Ne răspunde părintele: „Inspiraţia divină este specifică şi se referă în primul rând la cărţile Sfintei Scripturi, care au fost scrise sub insuflarea Duhului Sfânt. Dar, prin extensie, putem vorbi mai ales în privinţa poeziei de sorginte religioasă, de o inspiraţie transcendentală, ce dă poetului aripi ca să poată spune prin cuvinte ceea ce gândurile adună printr-o trăire profundă. Dacă cuvântul ce se zideşte prin versuri ca să se înveşnicească prin frumuseţe, adună suflete la oda bucuriei neîmpuţinate, atunci putem spune că făcătorul de versuri a vorbit cu Dumnezeu... Şi el ştie asta".

ÎNÂLŢIMEA CUVINTELOR
Multe rugăciuni din slujbele bisericii au formă poe­tică de exprimare, chiar Sfânta Scriptură este plină de poezie. În versuri sau nu, Lui Dumnezeu îi place rugăciunea rostită din adâncul inimii, căci acolo răsare sinceritatea şi advăratul chip al omului. „Rugăciunea este o iarbă de vindecare şi de folos, dar dacă nu ştim unde se cade s-o punem, nu vindecă boala noastră", spunea Sf. Ioan Gură de Aur.

Totuşi, de multe ori ruga oamenilor către Dumnezeu se înalţă în versuri de o înaltă încărcătură afectivă. „Exprimarea poetică - adaugă părintele profesor - este în fond o formă superioară de comunicare a unor idei, sentimente, trăiri intense. Tocmai de aceea, Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a umanităţii, nu putea fi lipsită de înălţimea cuvintelor înveşmântate în muzicalitatea poetică. Este reprezentativă în acest sens Cartea Psalmilor, ea consituind o adevărată rugăciune a Sfintei Scripturi. Psalmii stau la temelia rugăciunii Bisericii.

Prin ei, credinciosul dă frâu liber celor mai consistente sentimente religioase. Actul liturgic bisericesc este împodobit de cuvinte înalte şi sensibil lustruite, în aşa fel încât rugăciunea să prindă aripi spre cer prin trăinicia sfântă a ritmurilor îmbrăcate în haina poetică."

STRIGĂT CĂTRE CER
Credinţa s-a dovedit întotdeauna vindecătoare, iar rugăciunea izvorâtă din străfundurile fiinţei umane i-a ajutat pe mulţi să depăşească situaţii în care nu se întrevedea nici cea mai mică pâlpâire de lumină. Doar credinţa i-a mântuit. Versurile adresate Divinităţii de poeţi precum Radu Gyr sau Nichifor Crainic în închisorile comuniste i-a ajutat să suporte mai uşor torturile la care au fost supuşi. Poezia a devenit rugă, iar ruga, poezie, însuşită şi de cei care sufereau împreună.

„Pentru acei oameni poezia a constituit o formă, poate ultima, de supravieţuire spirituală şi chiar biolo­gică. În acest context, poezia creştină capătă valenţele unei veritabile rugăciuni, a unui strigat către Cer, către Proniatorul suprem. Tocmai de aceea poemul religios creat în astfel de situaţii dramatice capătă sensuri multiple din punct de vedere spiritual: dor de libertate ca dar al Lui Dumnezeu, speranţă şi iubire... Aceasta ne arată că omul aflat la ceas de cumpănă, la vreme de grea încercare, poate crea forme de cugetare de o aşa amplitudine şi altitudine pe care poate în condiţii de normalitate nu le-ar fi putut face", subliniază părintele Cărămizaru.

SUPUS TRECERII
Mare iubitor al poeziei părintele-profesor Emil Nedelea Cărămizaru este şi autor al unor poezii de o înaltă sensibilitate. Ce trebuie să transmită o poezie religioasăĂ „Sunt atâtea posibilităţi de a exprima prin slova scrisă cu litere de suflet înălţimile şi piscurile cugetului omenesc, căutător de Dumnezeu, încât aşa-numita poezie religioasă nu trebuie decât să surprindă viaţa cu întregul ei cosmos, lumea şi universul cu negrăitele minuni ale facerii dumnezeieşti şi totul vine de la sine...

Scriu din adolescenţă. Am făcut acest gest atunci când am considerat că, din adâncul meu, ceva se poate aşterne discret şi tăcut, prin murmurul unei lumi ce uneori se uită pe ea însăşi. Nu ştiu dacă se numeşte neapărat poezie ceea ce scriu eu, las să constate alţii. Putem să îi spunem oricum. Important este că prin acele cuvinte reprezentate prin versuri, să-ţi legi inima de Cer atât de bine încât să curgă peste ele o rază de culoare negăsită oricum şi oriunde pe pământul acesta supus trecerii."

Îţi mulţumesc, Doamne
Îţi multumesc, Doamne, că sunt,/ Că dimineaţa îţi simt suflarea lină/ Ce-mi dă lumină din lumină,/ Că-mi pui la inimă ochi mulţi/ Să-ţi pot vedea Cerul cu sfinţi.
Îţi mulţumesc, Doamne, că plâng/ Că-n lacrimi Tu îmi pui balsamul sfânt/ Să-mi recunosc îngerul blând/ Ce-mi spune-n gând / Că nu sunt singur pe pământ...
Îţi mulţumesc, Doamne, că văd/ Când soarele îţi dă slava răsărind/ Şi stă pe cer cu razele tânjind,/ Ca în genunchi spre rugă asfinţind...
Îţi mulţumesc, Doamne, că Eşti,/ Căci fără Tine "sunt" nu are sens/ Iar "a iubi" e doar o şoaptă-n vânt.../ Îţi mul­ţumesc, Doamne, că sunt!


Lumină lină
Aprinde, Doamne, focul iubirii în lume/ Lumină lină pe obraji ei/ Candela din soare sfântă şi blajină / Co­boară-ne, Doamne, căldura luminii din Tine.
Pune degetul Tău pe inima celor ce plâng, / Lumină lină peste trupul lumii/ Opreşte Tu viscolul din mintea celui nătâng/ Şi crivăţul ce bate prin inimi!
Învaţă-ne, Doamne, cum să vedem Cerul/ Lumină lină ca-ntr-un suav amurg,/ Mai dă-ne din pâinea cea dulce ca raiul/ Şi dă-ne din vinul cel viu şi cel sfânt.
Deschide-ne ochii ca să vedem raiul, / Lumină lină ca să Te auzim / Şi dă-ne din harul ce satură sufletul,/ Mai dă-ne iubire ca să Te iubim...

Preot profesor Emil Nedelea Cărămizaru