Sala Bizantină a contesei de Béhague

O minunata sala de spectacole din centrul Parisului, despre care foarte putini francezi stiu ca exista – Sala Bizantina din Palatul Béhague, proprietate a statului roman in care isi are sediul din 1939 Ambasada Romaniei in Franta –, asteapta de 20 de ani sa fie renovata. Este un mic tezaur care poate fi pus mult mai bine in sluj­ba culturii romane daca aceasta sala – aflata pe lista monumentelor istorice din Paris – ar beneficia de o restaurare adecvata.

De­sigur, portile Palatul Béhague se deschid cu anumite ocazii si Sala Bi­zantina ofera evenimente culturale organizate de Institutul Cultu­ral Roman de la Paris, dar care intampina dificultati, caci acest unic spatiu in Capitala Frantei nu este echipat. De aceea, pentru fiecare eveniment se depune in plus o mare munca, fiind inchiriate echipamente de lumini, de sunet etc. Sala Bizantina, inaugurata cu 111 ani in urma de contesa Martine de Béhague, este pentru multi oameni de cultura un loc ce impune respect, un loc ce emana energii. Artistii care vin aici spun ca este un spatiu magic.

In perioada comunista, Sala a fost neglijata, iar pe is­to­rica ei scena, asa cum se stie, s-a facut closet pentru angajatii Am­ba­sa­dei. Desi­gur, e nevoie de o res­taurare, dar ar fi suficient, dupa cum crede conducerea ICR Paris, sa fie curatate mai intai zidurile din interior, in­ne­grite, ca 'foaia aurita' cu care sunt acoperite sa iasa la suprafata. Caci Sala Bizantina era aurita ca o biserica pe vremuri. Apoi, trebuie renovate extraordinarele echipamente scenice vechi, care sunt 'forta locului'. Mai e si orga, trecuta de asemenea in categoria 'Mo­nument istoric'. Dupa acestea trebuie echipata sala de asa maniera incat ICR Paris sa nu mai fie nevoit sa inchirieze de fiecare data aparatura de sunet si lumini, sa o monteze si sa o demonteze. E mai costisitor, decat sa o ai montata permanent.

Desigur, cititorul ar dori sa afle istoricul acestui splendid spatiu, cui i-a apartinut. Persoana cea mai potrivita, care cunoaste extraordinar de bine istoria acestui loc, studiind in arhive, este Simona Radulescu, directoare adjuncta la ICR Paris. Ea te calauzeste cu mare placere, dar si cu o deosebita responsabilitate prin Palatul contesei Martine de Bé­hague. De la Simona Radulescu avem toate datele privind acest loc si importanta lui de odinioara.

In Romania, la Paris
Actualul Palat a fost construit de contesa Martine de Béhague, dar domeniul apartinea familiei sale de foarte mult timp. Situat in arondismentul 7 al Parisului, intre Avenue Bosquet, Rue Saint-Dominique si Rue de l’Exposition, domeniul Palatului Béhague a fost rezidenta familiei de Béhague din 1863 pana in 1939, cand acesta intra in posesia statului roman si devine sediul Ambasadei Romaniei in Franta. In secolul al XVII-lea, Gros Caillou este o mica asezare agricola de-a lungul Strazii Saint-Dominique. Satul incepe sa se dezvolte abia o data cu deschiderea – de catre Hausmann – a Bulevardului Alma (astazi Bosquet).

In 1863, Victoire-Félicie Bailliot, separata de contele Amédée de Béhague, intra in posesia terenului de pe Avenue Bosquet si ii incredinteaza arhitectului Hippolyte Destailleur – arhitectul inaltei societati internationale din acea vreme – misiunea de a construi un palat 'à la française', deci inspirat din stilul arhitectural al perioadei Regelui Ludovic al XV-lea. Palatul va fi ridicat intre 1866 si 1867. In santierele sale, Destailleur se inspira din modele de decoruri foarte vechi si in acelasi timp reutiliza elemente vechi de decor (lambriuri), recuperate din palate demolate in perioada mo­dernizarii Parisului. Alaturi de Palatul contesei ('Le Grand Hôtel' de Béhague),

Citește pe Antena3.ro

O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei

Destailleur construieste, pentru fiul sau Octave, o cladire mai mica, 'Le Petit Hôtel' de Béhague. In 1868, Octave realizeaza el insusi lucrari de amenajare, mai exact isi decoreaza Palatul (celebra biblioteca ovala) cu superbe lambriuri de secol al XVIII-lea. Dupa moartea sa si apoi a mamei sale, lui Martine de Bé­hague ii revine, in 1893, intregul domeniu si Palatul. Ea a achi­zi­tionat un teren situat in prelungirea domeniului existent, teren care ii dadea acces si la Strada Saint-Dominique. Si asa apare ideea unei sali de concerte.

De aceasta se va ocupa Walter Destailleur (fiul lui Hippolyte), care face anumite modificari si la Palat. Palatului i se adauga o sala de bal (numita astazi Salonul de Aur), somptuos decorata in stil neo-rocaille, prin reutilizarea de panouri de lambriuri sculptate, de secol al XVIII-lea. Sala de bal si Le Petit Hôtel sunt deservite de o scara monumentala, construita in 1895 si inspirata de Scara Reginei de la Versailles. Scara este impodobita cu marmura policroma, iar in 1898 decorata de un basorelief monumental, 'Le Temps emportant l’Amour', semnat de sculptorul simbolist Jean Dampt.

Majestuoasa sala de mese (numita astazi Salonul de Marmura) este si ea decorata – in spiritul arhitecturii Castelului Versailles. Salonul adaposteste o importanta pictura, de dimensiuni impresionante, realizata de Francois Boucher in 1731: 'La Naissance de Vénus'.

Intre Palat si Sala Bizantina (si pentru a deschide acces intre Salonul de Aur si Salonul de Marmura) este adaugat, in 1903, micul Salon Octogonal, impodobit cu patru picturi de secol al XVIII-lea. In paralel cu Palatul, este ridicata, incepand cu 1898, si modificata pana in 1906, sala pentru spectacole.

Sala de concerte
Santierul constructiei Salii Bizantine, sala de auditii muzicale, avand si functia de muzeu (in ea erau prezentate anumite piese din colectia de arta a contesei), este incredintata lui Gustave Adolphe Gerhardt. Ridicata intre 1898 si 1900, sala trece ulterior printr-un al doilea santier, in cursul careia este modificata si amenajata cu echipamente scenice de avangarda. Dimensiunile salii sunt: 24 de metri lungime, 20 de metri latime si 12 metri inaltime. In ruptura totala cu stilul clasic al Palatului, arhitectura salii cunoaste doua influente majore: pe cea a planului bisericilor bizantine si pe cea a arhitecturii Salii tronului din Castelul Neuschwanstein, sala construita de Ludovic al II-lea de Bavaria in omagiu lui Wagner (si a carei arhitectura este ea insasi impregnata de ambianta Bisericii Sfanta Sofia din Istanbul).

Intr-un articol aparut in 1903 in ziarul La Vie heureuse si in jurnalul tinut de pictorul Dagnan-Bouveret se afirma ca atat planul, cat si decoratia Salii Bizantine au fost gandite de Jean Dampt. Prima constructie, terminata in 1900, era o sala de 13 m L x 14m l x 12 m H, continuata de scena 'à l’italienne', de mica profunzime, deschisa spre sala printr-o importanta bolta, ca un arc rotund, marginita de doua arcade mai mici. Sala era legata de Palat prin 'galeria auritaπ si prin scara ovala, impodobita cu lambriuri, de partea cea mai veche a Palatului. Sala este dotata cu o orga construita de Charles Mutin, succesorul lui Aristide Cavaillé-Coll. Orga este echipata, in 1906, cu un sistem unic de motor hidraulic, amplasat in fosa orchestrei, motor care activa sistemul de alimentare cu aer. Prezenta (rara) a unei orgi intr-o sala de teatru deschide posibilitati execeptionale unor creatii pluridisciplinare.

A doua amenajare
Pe scena salii de spectacole, in 1903, Adolphe Appia isi va concretiza pentru prima oara ideile prin punerea in scena a unui fragment din 'Manfred' de Schumann (Evocarea lui Astarte, cu marele actor francez de origine romana, Edouard de Max, in rolul lui Manfred) si a unei scene din opera 'Carmen' de Bizet. Simplificarea extrema a decorului, rolul esential acordat luminii, unitatea scenica erau reunite in acest spectacol novator, la care au asistat si regizorul de teatru si actor Lugné-Poe, dar si actrita Sarah Bernhardt.

Artistul care a marcat de maniera determinanta arhitectura Salii Bizantine a fost insa Mariano Fortuny. Contesa i-a propus lui Fortuny sa mareasca scena Salii Bizantine, pentru a putea instala echipamentele scenice la care acesta lucra. Noua scena capata in profunzime opt metri si devine astfel cea de-a doua scena, ca dimensiune, dupa Opera Comica din Paris. Cupola lui Fortuny este instalata pe scena Salii Bizantine. Cu o geometrie variabila (deschidere intre 1 si 10 metri), o inaltime de 15 metri si o adancime de 17 metri, cupola este un sistem complex de difuzare indirecta a luminii, bazat pe utilizarea lampilor cu arc electric si a unor 'partituri de culoare'. E o valoare istorica. Prin aceasta sala si prin saloanele Palatului a trecut la inceputul secolului al XX-lea 'toata floarea ce vestita' a lumii artistice pariziene. Contesa de Béhague moare in 1939.

Cupola lui Fortuny
'Magicianul din Venetia', asa era supranumit Mariano Fortuny – scenograf, stilist, inventator, pictor si fotograf, pasionat de teatru si opera. S-a nascut in Spania, in 1871, petrecandu-si copilaria la Paris si la Roma, inainte de a se stabili la Venetia, unde a locuit din 1889 si pana moare, in 1949. De copil era impatimit de culorile si luminile scenei, iar mai tarziu si-a pus ima­ginatia in slujba modernizarii echipamentelor scenice pentru teatru si opera.

Unul dintre dispozitivele novatoare reali­zate de Fortuny este faimoasa 'cupola' sau 'aparatul de decor teatral' (1903), pe care o instaleaza pentru prima oara in Sala Bizantina a Palatului Béhague din Paris. Acest sistem complex de ecleraj indirect permitea proiectia, pe peretii de panza alba ai cupolei, a unor peisaje colorate si crearea iluziei luminii naturale si a profunzimii spatiului scenei, prin intermediul 'partiturilor de culoare' si prin arhitectura cupolei. Considerat creator genial de stofe, de costume pentru teatru si opera, de vestimentatie pentru artiste celebre, Fortuny a imbinat in modelele sale stiluri din trecut. S-a bazat pe metode traditionale, dar a modernizat acest patrimoniu prin tehnici inventate de el.