Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În vara anului 1870 Franța declarase război Prusiei, pierduse, apoi, bătălia de la Sedan, pentru ca în toamnă, pe 4, să fie proclamată Republica. În această buclă de timp frământată, Adrien Proust și Jeanne Weil, îndrăgostiți, se căsătoreau și se stabileau la Paris, pe strada Roy, nr. 8, în arondismentul VIII, lângă biserica Saint-Augustin. În iarnă, pe 28 ianuarie, după patru luni de asediu, Parisul capitula, făcând loc unor evenimente la fel de tragice (Comuna din Paris etc.) care l-au determinat pe medicul Adrien Proust să-și scoată soția însărcinată din capitală și s-o ducă la unchiul său Louis Wiel, la Auteuil. Aici, la 10 iulie 1871, a fost adus pe lume și proiectat astfel în eternitate Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust, pe scurt Marcel Proust. Copil plăpând, cu sănătate precară, Marcel a plătit toată viața tribut, potrivit unei părți însemnate a biografilor, episoadelor stresante trăite de Jeanne în timpul sarcinii. După doi ani, mama avea să-și revină, dând naștere celui de-al doilea băiat al familiei Proust, Robert. În aceeași perioadă toți patru vor reveni la Paris și se vor stabili într-un apartament cu șase camere de pe bulevardul Malesherbes, la nr. 9, casa în care clanul Proust va locui douăzeci și șapte de ani.
Ce însemna fericirea pentru adolescentul Marcel
Cu tată doctor vestit (membru al Academiei de medicină din 1879), Marcel nu este ocolit totuși de prima criză de astm, suferită la vârsta de 10 ani, pe când se întorcea dintr-o călătorie de la Bois de Boulogne. Firea bolnăvicioasă l-a ținut multă vreme departe de școală. Când a fost înscris la liceu, rezultatele obținute au fost mai degrabă submediocre, aspect care nu l-a împiedicat, la 16 ani, să compună prima lui povestire - „Eclipsa” -, o însăilare despre Cristofor Columb. Încurajat, Marcel a mai produs o povestioară: „Norii”. Fără să dea pe la cursuri, evident. În această etapă era pasionat de Mozart și Gounod și se declara „fericit” dacă-i avea în preajmă pe toți cei iubiți, plus câteva partituri muzicale, un teatru, o bibliotecă și un cadru natural. Convenabil, nu? În ce consta în schimb „nefericirea” pentru Marcel Proust? „În faptul de a fi despărțit de mama”, explica, candid, viitorul scriitor.
Iubire platonică pentru o curtezană faimoasă
La aproape 18 ani, Marcel devenise deja interesat de literatură. Îi citea avid pe Barrès, Renan, Leconte de Lisle și Pierre Loti. În 1888, liceanului i s-a acordat chiar „Premiul de onoare la franceză”. „În corespondența lui Proust apar acum - potrivit Irinei Mavrodin, autoarea celei mai bune traduceri a lui Proust în limba română (vezi „Marcel Proust. Opere”, FNSA, Academia Română, 2011) - și unele vagi afirmații privitoare la interesul său pentru relațiile homosexuale. Tot acum se manifestă și pasiunea lui Proust pentru fotografiile celor apropiați, pe care începe să le colecționeze cu mare grijă. Este și perioada în care Marcel a intrat la clasa de filosofie a lui Alphone Darlu, despre care scriitorul va recunoaște ulterior că a fost omul cu cea mai mare influență asupra gândirii lui”. Mai este vremea în care, potrivit corespondenței păstrate, Marcel și-a cântat dragostea platonică pentru Laura Hayman, „o curtezană celebră”, după cum o caracteriza cu propria pană. Tot mai îndrăzneț, adolescentul pirpiriu începe să scrie în revistele înființate împreună cu mai mulți colegi de la liceul Condorcet, „Revue verte” și „La Revue lilas”.
A făcut armata la oraș, în chirie
Anul 1889 îl află pe Marcel Proust cu diploma de bacalaureat în buzunarul de la piept și fericit că i-au fost prezentați venerabilul Anatol France și prietena acestuia, doamna Arman de Caillavet. Se străduiește să afișeze un aer de bărbat împlinit, angajându-se în acest sens în serviciul militar la Orléans. Din livretul militar am putut afla și noi astăzi că Marcel Proust măsura 1,68 de metri în înălțime și suferea teribil din cauza astmului. De altfel, pentru a nu-și deranja camarazii, tânărul fragil nu înnopta în cazarmă, ci în oraș, într-o cameră închiriată. Întors la Paris cu stagiul militar satisfăcut, mlădița mai mare a familiei Proust s-a înscris la Facultatea de Drept și la Școala Liberă de Științe politice. Tot acum îl va cunoaște pe Guy de Maupassant, fără a-l agrea însă pe autorul romanului „Bel-Ami”. În 1892, Marcel era „garçon d’honneur” la nunta verișoarei Louise Neuburger cu filosoful Henri Bergson, iar alături de prietenii săi Fernand Grech, Robert Dreyfus, Louis de La Salle, Daniel Halévy și Jacques Bizet înființa revista Le Banquet.
„Farmece feminine” și „virtuți bărbătești”
„Aici, răspunzând la un chestionar - consemna Irina Mavrodin -, Proust avea să spună că principala lui trăsătură de caracter este «nevoia de a fi iubit». La un bărbat dorește să întâlnească «farmece feminine», la o femeie, «virtuți bărbătești». Mai dezvăluia și că principalul lui defect era lipsa de voință, și că ocupația lui preferată era aceea de «a iubi»”. În cadrul aceluiași chestionar, Marcel afirma că prozatorii săi preferați erau Anatole France și Pierre Loti; poeții preferați: Vigny și Baudelaire; compozitorii preferați: Beethoven, Wagner și Schumann. Urmează zile senine pentru răsfățatul fiu de medic, în care cochetează cu lumea bună a saloanelor pariziene și cu literatura minoră. La 10 octombrie 1893, Marcel Proust își obținea licența în Drept, urmată de un stagiu de cincisprezece zile la un avocat. Praf în ochi!
Fente de bibliotecar
Neinteresat de o carieră juridică și presat de propriul părinte, Proust alege un job de bibliotecar pentru a avea timp să-și pregătească și licența în Litere (pe care avea s-o obțină la 27 martie 1895). Tot acum scrie, pentru publicația La Revue blanche, șase studii, dintre care unul despre homosexualitatea feminină. Intrat prin concurs la Biblioteca Mazarine, dar neretribuit, Marcel Proust se eschivează, intrând într-un concediu prelungit până-n 1900, când renunță definitiv la post… Se va dedica vieții mondene și cronicilor de salon până când, grăbit de o pneumonie severă altoită pe astmul moștenit, se va înhăma la elaborarea romanului vieții și al secolului în care a trăit: „À la recherche du temps perdu”.
Inima-n dinți
În 1912, Marcel Proust definitiva prima parte a romanului Timpul pierdut și căuta un editor. A trimis acest prim volum (îi urma al doilea, Timpul regăsit, cu subtitlul „Intermintențele inimii”) editurilor Fasquelle și Gallimard. Ambele l-au refuzat. Câteva fragmente au fost publicate apoi în „Le Figaro”. Eșecul nu-l va intimida pe Proust, care a început să-și transcrie pe curat manuscrisul Guermantes. Anul următor avea să facă o mișcare ce-i va transforma viața și va schimba pentru totdeauna istoria literaturii: va publica pe propria cheltuială, la editorul Ollendorff (și ăsta îl respinsese inițial), prima parte din romanul „În căutarea timpului pierdut”, sub titlul Du côté de chez Swann. „Erau două volume, de câte 650 de pagini”, avea să-și amintească Proust, înamorat la acea vreme de șarmantul Agostinelli, pe care-l angajase ca secretar. Succesul (literar) avea să fie fulminant, urmarea e cunoscută…
Citește pe Antena3.ro
Un roman format din 1,2 de milioane de cuvinte
„À la recherche du temps perdu”/„În căutarea timpului pierdut” este alcătuit din mai bine de 3.000 de pagini (chiar 4.000, în funcție de ediție) și conține puțin peste 1,2 de milioane de cuvinte! Marcel Proust a lucrat la opera sa de căpătâi între anii 1909 și 1922 și, pe lângă faptul că a scris cel mai consistent roman ce s-a publicat vreodată, francezul a compus și cea mai lungă frază care s-a tipărit vreodată, una alcătuită din nu mai puțin de 847 de cuvinte!
151 de ani s-au împlinit pe 10 iulie 2022 de la nașterea lui Marcel Proust
„Pe lângă această supernovă a maladivității metafizice - «À la recherche du temps perdu» -, «Les plaisirs et les jours», «Melanges et pastiches», «Contre Sainte-Beuve» ori romanul neterminat «Jean Santeuil» apar ca un fel de pulbere stelară”, Paul Cernat, critic literar
„«À la recherche du temps perdu» n-a luat Nobelul pentru literatură - l-a luat, în compensație, Henri Bergson, filosoful afin”, Paul Cernat, critic literar
Marcel Proust l-a iubit cu patimă pe Agostinelli, pilot aviatic în Antibe, sub numele Marcel Swann. Moartea acestuia (s-a prăbușit în mare cu aparatul de zbor), la 30 mai 1914, i-a provocat o imensă suferință scriitorului.
