Securitatea, pe urmele muribunzilor

In septembrie 1951, Tribunalul Militar al Capitalei a judecat procesul diplomaţilor şi clericilor catolici de la Legaţia Italiei la Bucureşti. Aceştia au primit pedepse drastice, fără a avea dreptul la un recurs corect. Dintre condamnaţi, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti a ajuns intr-o stare critică de sănătate, iar in aprilie 1952 regimul i-a dat voie să plece in Italia. Securitatea l-a urmărit "operativ" pănă la Curtici, deşi era pe patul de moarte.


La 10 şi 11 septembrie 1951, din partea Legaţiei Italiei, la procesul in care erau implicaţi parohul Clemente Gatti şi funcţionarul Eraldo Pintori au asistat Adriano Revel şi Altieri Zanvettor. La 13 septembrie au fost prezenţi in sala de judecată Giuseppe Puri Purini şi Vicenzo Di Martino, dimineaţa, şi Gaetano Squisito, in şedinţa de după-amiază. La 14 septembrie au asistat la dezbateri Giuseppe Puri Purini şi interpretul său, Vicenzo Di Martino. La 15 septembrie au revenit in acelaşi rol Giuseppe Puri Purini şi Altieri Zanvettor. In sfărşit, la 17 septembrie 1951 a fost emisă de completul de judecată şi sentinţa-minută nr. 1228, semnată de generalul Alexandru Petrescu, preşedinte, coloneii Lascăr Petrovici, Ioan Petreanu şi Nicolae Grigore, şi locotenent colonelul magistrat Aurel Casandra, in calitate de membri.


JUSTIŢIE ASPRĂ. Pedepsele i-au uluit, pur şi simplu, şi pe acuzaţi, şi pe avocaţi, şi pe asistenţii din partea Legaţiei Italiei. Le transcriem aici in ordinea legitimată de document: episcopul Augustin Pacha - 18 ani de temniţă grea; parohul Clemente Gatti - 15 ani de temniţă grea; funcţionarul Eraldo Pintori - muncă silnică pe viaţă; Iosif Schubert, episcop de Bucureşti, hirotonisit clandestin - temniţă grea pe viaţă; Iosif Waltner, directorul cancelariei episcopale de la Timişoara - 15 ani de muncă silnică; Adalbert Boros, episcop de Timişoara, hirotonisit clandestin - muncă silnică pe viaţă; Johannes Heber, secretarul Episcopiei din Timişoara - 12 ani de muncă silnică; Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu, animatorii Partidului Social-Creştin - muncă silnică pe viaţă, şi pentru unul, şi pentru celălalt; şi medicul Petre Ţopa - 10 ani de temniţă grea. In patru zile, condamnaţii aveau dreptul să facă recurs şi chiar l-au făcut. La 18 septembrie 1951, deci inainte de judecarea recursului, sentinţa a apărut in Scinteia, cotidianul oficial al partidului comunist, cunoscut atunci sub titulatura de Partidul Muncitoresc Romăn. Recursul a fost luat in consideraţie de instanţa Tribunalului Militar Bucureşti abia la 14 decembrie 1951. Şi a fost respins.


Şi lucrurile nu s-au oprit aici. In documentele ei cu circulaţie secretă, Securitatea recomandă Ministerului romăn al Afacerilor Externe să solicite rechemarea la Roma a diplomaţilor şi funcţionarilor italieni Giuseppe Puri Purini, Antonio Spinedi, Enrico Paris, Eduardo Squisano, Leo Giacomello şi Giovanni Lanzutti şi a altora, cu toate că unii din ei deja părăsiseră ţara. In schimb, la 26 septembrie 1951, aceeaşi instituţie informativă şi represivă comunica lui Grigore Preoteasa, ministru adjunct al Afacerilor Externe, că nu avea nimic impotrivă să se prelungească viza de şedere in ţară pentru Aruistide Giulianelli, Altieri Zanvettor, Pietro Bellina, Natale Zoldan şi Oddo Bontempi. Ciudat, deoarece patru din ei, pănă in urmă cu căteva săptămăni, figurau pe lista spionilor din reţeaua pasămite coordonată de Legaţia Italiei. Şi Altieri Zanvettor, intr-adevăr, va rămăne la Bucureşti pănă la eliberarea parohului Clemente Gatti din inchisoare. Problematică era numai situaţia lui Pietro Sturoni, născut la 23 iunie 1897, la Avio, Trento, Italia, paznic la cimitirul militar italian de la Ghencea, şi Giacomo Oleva, paznic de noapte la imobilul Legaţiei italiene din str. Arhitect Ion Mincu nr. 12. Pănă la urmă, se pare că au avut un oarecare noroc şi nu au fost declaraţi spioni.


"OBIECTIVELE" SECURITĂŢII. La 11 octombrie 1951, o notă a Securităţii romăne consemna situaţia de ultimă oră din cadrul Legaţiei Italiei şi mişcările in perspectivă ale membrilor ei. Erau plecaţi in concediu, in patrie, dactilografa Emma Spagnoli, in curs de transferare la Stockholm, in Suedia, şi Enrico Paris, care va rămăne la Roma, la dispoziţia Ministerului italian de Externe. Giuseppe Puri Purini urma să plece din ţară atunci cănd ar fi venit din Italia cel desemnat să-l inlocuiască. Familia sa se pregătea să plece la Roma peste două-trei zile. Eduardo Squisano era transferat la Tripoli, in Libia, iar Aristide Giulianelli trebuia să plece din Romănia pănă la 15 octombrie 1951. Funcţionarul Monaci Galliano era transferat la consulatul de la Bordeaux, in Franţa, Leo Giacomello la consulatul din Salonic, in Grecia, Antonio Spinedi la Legaţia Italiei de la Ankara, in Turcia, iar Vito Alvaro Beltrani la consulatul italian din Seattle, in Statele Unite. Din alte documente ale Securităţii rezulta că agenţii ei capturaseră din interiorul legaţiei un buletin conţinănd textul Convenţiei de Armistiţiu incheiată intre Puterile Aliate şi Romănia, la Moscova, in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document publicat in ziarele romăneşti şi rămăne de neinţeles de ce Securitatea il considera o captură de soi. Din alt document al Securităţii se putea inţelege că, de căteva luni, era interceptată corespondenţa dintre eleva Dana Crivăţ din Bucureşti şi fiul lui Bruno Manzone, student la medicină la Roma. Faptul că un temut serviciu represiv şi informativ ajunsese să-şi piardă timpul ocupăndu-se de un amor juvenil era simptomatic. Cum se va dovedi şi in viitor, multe acţiuni ale Securităţii purtau marca demenţei pure.
Din alte documente emise atunci, in octombrie 1951, se devoalau şi intenţiile din perspectivă ale Securităţii. Cei ce erau rechemaţi in Italia sau transferaţi la alte legaţii şi consulate, locuiau la Bucureşti pe străzile Popa Tatu nr. 1, Nicolae Iorga nr. 22, I. C. Frimu nr. 5, Alecu Constantinescu nr. 60, Minotaurului nr. 54 şi Aleea Mitropoliei nr. 5. Or, după scandalul declanşat in jurul Legaţiei Italiei, Securitatea solicita Ministerului Afacerilor Externe rechiziţionarea locuinţelor respective şi plasarea noilor diplomaţi şi funcţionari aşteptaţi din Italia intr-un singur bloc cu apartamente, pus la dispoziţie de Oficiul pentru deservirea corpului diplomatic. De ce aşa şi nu altfel? "Pentru a se putea instala din timp in aceste apartamente tehnică operativă." Era vorba de microfoane, fireşte, aceasta fiind tehnica operativă de vărf de care dispunea Securitatea atunci.


IZOLARE. După pronunţarea sentinţei, timp de aproape şapte luni, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti nu a putut fi abordat de nici un reprezentant al Legaţiei Italiei. Şi se poate subinţelege ce stări de spirit a traversat deţinutul in tot acest răstimp. Abia la 9 aprilie 1952, ministrul Alberto Calisse, insoţit de Altieri Zanvettor, a primit autorizaţia să-l viziteze pe preotul condamnat, intre orele 11:25 şi 11:55, la penitenciarul bucureştean Văcăreşti. Din ianuarie 1952, Clemente Gatti se simţea tot mai rău, dar a recunoscut că medicul penitenciarului făcea tot ce stătea in puterea sa spre a-i atenua suferinţa. La intălnirea cu conaţionalii săi, a fost adus la vorbitor purtat de gardieni pe braţe. Era pe jumătate paralizat şi i-a spus ministrului italian: "Partea stăngă nu o mai simt deloc." Şi a adăugat: "Conaţionalii mei să intervină şi să ceară libertate pentru mine." Iar nota Securităţii care consemna scurta lor intălnire mai preciza: "Cei care l-au vizitat pe Gatti au rămas profund impresionaţi de starea sănătăţii sale şi, de căteva ori, au schimbat priviri semnificative in acest sens." Numai Securitatea nu se lăsa impresionată de nimeni şi de nimic.


In ziua imediat următoare, in urma unui aranjament italo-romăn survenit la un nivel superior, deasupra Securităţii, parohul Clemente Gatti a fost eliberat din detenţie, găzduit un scurt timp la Legaţia Italiei şi tratat provizoriu de medici convocaţi din oraş de Alberto Calisse. După ce s-a intremat căt de căt, a fost urcat intr-un tren cu destinaţia Viena, insoţit de doi curieri italieni, care indeplineau şi oficiul de infirmieri. In compartimentul alăturat, Securitatea a plantat doi dintre ofiţerii ei, in haine civile, care i-au supravegheat pe Clemente Gatti şi pe insoţitorii săi pănă la frontieră. In acte, parohul era tratat ca un personaj expulzat, dar era imobilizat pe o targă şi se zbătea intre viaţă şi moarte. Fiind de neinţeles ce putea să-şi imagineze Securitatea. Credea că parohul simula maladia de care fusese cuprins in detenţie? Se temea să nu sară din trenul in marş pentru a agita spiritele impotriva regimului comunist?


EXCES DE ZEL. La intoarcerea din misiune, unul dintre ofiţerii la care ne referim a inaintat superiorilor săi următorul raport, care spune totul despre mentalitatea din epocă a unei instituţii de tristă memorie: "Subsemnatul, locotenent de securitate Mihai Grigoraş, in seara zilei de 14/15 aprilie a.c., impreună cu tov. sublocotenent Stoica de la Serviciul 18, am supravegheat pe traseul CFR Bucureşti-Curtici pe numitul Clemente Gatti. Am plecat cu tovarăşul de la Serviciul 18 la Gara de Nord, la ora 24:00. Pe la ora 23:40 şi-a făcut apariţia o maşină Skoda de Cruce Roşie, din care a fost scos preotul Gatti, insoţit de doi tovarăşi (menţionez că aceşti doi tovarăşi au fost cunoscuţi de tovarăşul de la 18), care l-au adus in vagon. La sosirea maşinii de Cruce Roşie, şi-au făcut apariţia şi doi indivizi (probabil curieri), care au inceput să-l ingrijească. (Tot ce am arătat mai sus am aflat de la unul din cei doi tovarăşi care l-au adus, intrucăt noi am venit mai tărziu.) La orele 0:40, trenul a plecat. Noi ne-am instalat alături de compartimentul lui Gatti, iar curierii ocupau al treilea compartiment de noi. In tot timpul parcursului, preotul Gatti a gemut şi s-a zvărcolit, cerănd mereu apă. Curierii, din cinci in cinci minute, veneau in compartimentul lui Gatti, unde stăteau căte 5-10 minute şi-l ingrijeau, dăndu-i mereu să bea dintr-o sticlă, probabil apă minerală. Curierii nu s-au culcat aproape toată noaptea, l-au supraveghiat in permanenţă. De abia dimineaţa, pe la orele 4, cănd a adormit popa, s-au culcat şi ei circa o oră şi jumătate. In tot timpul căt popa Gatti gemea, curierii fumau ţigare după ţigare, fiind foarte ingrijoraţi de starea lui Gatti.
Aceeaşi atmosferă a fost pănă in staţia Curtici. In toate staţiile unde trenul se oprea, am ieşit pe culoar, uităndu-ne indiferenţi pe geam, fiind foarte atenţi şi la popă. In staţia Curtici ne-am dat jos, intrucăt au venit organele de grăniceri pentru controlul paşapoartelor. Am stat in staţia Curtici şi am supravegheat in continuu vagonul cu popa, pănă la ora 14:30, cănd a plecat. In tot timpul acesta, căt trenul a stat in
Curtici, curierii au stat numai in vagon, neavănd voie să coboare jos, fumănd la geam. Nu am semnalat nimic suspect pe tot parcursul drumului, in afară de cele arătate mai sus. Totuşi, cred că curierii au simţit că sunt urmăriţi, intrucăt erau foarte atenţi asupra noastră şi, mai ales in Curtici, unde nu mai era nici o persoană in vagon. La orele 16:30 am plecat la Arad. Locotenent de securitate Mihai Grigoraş." Ce s-a intămplat ulterior cu parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti numai in Italia se mai poate afla.


HĂRŢUIRE. Chiar la 17 septembrie 1951, cănd a luat cunoştinţă de sentinţa impotriva soţului ei, Argilia Pintori a inaintat autorităţilor romăneşti, in numele lui, o cerere de graţiere. Cererea nu a fost luată in seamă şi nu a primit nici un fel de răspuns. Oricum, era de aşteptat ca Eraldo Pintori, după ce a fost condamnat, să fie lăsat in pace şi să aibă parte de linişte măcar in detenţie. Nu a fost să fie aşa. Adevărata lui hărţuire, mult mai săcăitoare decăt cea din timpul anchetei premergătoare procesului, a inceput la numai o săptămănă după ce a fost internat in penitenciarul Jilava.


La 25 septembrie 1951, colonelul Petre Petrescu şi căpitanul Mihai Niculescu, cu adresa nr. 141/4149, au cerut Direcţiei a VIII-a de anchete penale să-l supună pe Eraldo Pintori unor noi interogatorii, spre a obţine din depoziţiile lui, in primul rănd, un istoric cu date căt mai complete al Institutului italian de cultură din Bucureşti. Cum a luat fiinţă, din ce fonduri s-a intreţinut, care au fost directorii lui succesivi pe parcursul timpului, ce activităţi oficiale şi neoficiale desfăşurase, cine il frecventa şi ce ştia Eraldo Pintori despre vizitatorii lui, toate fiind chestiuni pe care Securitatea putea să le afle din arhivele Ministerului romăn al Afacerilor Externe. Nu trebuia să mai chinuiască şi să pună la incercare memoria unui biet deţinut.


Şi iată ce-i mai interesa pe cei doi ofiţeri: schiţa topografică exactă a Legaţiei Italiei şi a clădirilor anexe, in special a aceleia care servea drept sediu ataşatului comercial, cu subsol, parter şi etaj; schiţa locuinţei ministrului şi a lui Oddo Bontempi, valetul acestuia; sistemul de pază al legaţiei; indicaţii căt mai exacte, cu schiţe detaliate, asupra uşilor exterioare, a uşilor dintre birouri, a telefoanelor, caselor de bani şi fişetelor din legaţie; referitor la subsolul legaţiei, schiţele trebuiau să descrie toate intrările, birourile, ferestrele şi poziţia cazanelor de incălzire centrală; de la parter prezentau interes camera telefonistului de la centrală şi cea a paznicului, garajul, curţile din faţa şi din spatele edificiului, precum şi străzile spre care se putea ieşi din incinta legaţiei; in ceea ce privea etajul, se solicitau informaţii despre tot ce exista acolo, indicaţii precise despre cabinetul ministrului şi celelalte birouri, poziţiile dulapurilor, fişetelor, caselor de bani şi meselor din birouri, ale uşilor şi ferestrelor; amănunte despre tipologia caselor de bani din legaţie,dacă erau cu cifru sau fără cifru şi cine se afla in posesia cifrurilor şi cheilor lor; ce conţinea arhiva legaţiei, in general; date despre incuietorile din legaţie, exterioare şi interioare, dacă erau asigurate cu broaşte yale sau simple şi dacă aveau siguranţe speciale sau dacă erau cuplate la un sistem de alarmă sonor sau optic.


Era clar că Securitatea preconiza o pătrundere prin efracţie, nocturnă, fireşte, in interiorul Legaţiei Italiei, prin incălcarea statutului ei de extrateritorialitate. Insă documentele cercetate de noi nu atestă că un asemenea abuz ar fi fost săvărşit.

Diplomaţii italieni, sub ochii informatorilor

Prin informatorii recrutaţi din Legaţie, Securitatea supraveghea cu atenţie atmosfera şi starea de spirit din oficiul diplomatic italian. Sentinţa impotriva parohului Clemente Gatti şi a funcţionarului Eraldo Pintori ii consternase pe toţi diplomaţii şi funcţionarii. "De cănd cu procesul - raporta un informator, la 19 septembrie 1951 —, ministrul Alberto Calisse este intr-o aşa stare de furie incăt funcţionarii caută să nu apară in faţa lui. Dr. Giuseppe Puri Purini este şi el de o nervozitate grozavă şi bruschează şi el pe funcţionari." Aristide Giulianelli ceruse transferul la un oficiu diplomatic din altă ţară. La inceputul lui septembrie, Mario Bottazzi revenise singur din concediul petrecut in Italia, lăsăndu-şi soţia la Roma, semn sigur că nu mai voia să rămănă la Bucureşti. Antonio Spinedi, impreună cu Pietro Bellina, tratase la intreprinderea de mesagerie Sovromtransport expedierea automobilului său la Ankara.

Presupuneri

Părerile despre procesul ita-lienilor din 1951 erau impărţite. Antonio Spinedi aprecia că, "datorită destăinuirilor sale, Eraldo Pintori va fi judecat şi in Italia, pentru divulgarea unor secrete de stat, şi i se va confisca toată averea". Dimpotrivă, Antonio Revel considera că Eraldo Pintori fusese invinuit pe nedrept atunci cănd completul de judecată i-a imputat o absurditate; anume, faptul că fişele pe care le intocmise la Institutul italian de cultură ar fi fost rezervate celor recrutaţi ca informatori ai lui Bruno Manzone şi, implicit, ai Legaţiei Italiei. In lumea intreagă, institutele italiene de cultură procedau la fel, fişăndu-i pe cei ce le frecventau sistematic, aceştia fiind socotiţi drept prieteni ai italienilor. Iar Altieri Zanvettor era pornit cu deosebire impotriva lui Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu, pe care ii definea drept nişte escroci. "Cu trei partizani - spunea şeful contabilităţii Legaţiei —, nu se putea răsturna un regim bazat pe mase".