Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acasa la romanii timoceni, timpul curge din nou, in biserica, in limba romana. Obiceiurile cele vechi se intorc, dimpreuna cu graiul ce adormise in vechile cimitire.
Nu ne-am mai vazut de mult. Cam de pe vremea cand, lucrand la acelasi ziar, il luam dupa mine prin satele Bacaului, in cautarea monumentelor vechi bisericesti si-a obiceiurilor inca nealterate... Eu puneam intrebari, el fotografia. Stam acum pe un peron din Gara de Nord, intre doua trenuri, si rasfoim un album de fotografii. E albumul expozitiei pe care a deschis-o de curand la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborat in Bucuresti din trenul care il aducea din Serbia si intr-un ceas jumate pleaca la Bacau... Avem timp doar de-o poveste.
'Stii', incepe sa-mi spuna Daniel Muraru, fotograful cu ochiul ager si inima generoasa, 'de la tine mi se trage nebunia asta cu crucile, cu semnele vechi... Multe dintre bisericile pe care le-am fotografiat la inceputul anilor ’90 nu mai sunt decat pe film. Sper ca nu tot ce fotografiez sa dispara. Mi-as dori sa ramana peste timp cat mai multe astfel de monumente', imi mai zice, in vreme ce eu privesc lung crucile de piatra din Valea Timocului, intrate-n pamant o data cu legendele neamului.
'Monumentele funerare pe care le-am fotografiat in satele romanilor timoceni sunt, fiecare luat in parte, o poveste intreaga. Putem spune, piatra cu piatra, povestea unei comunitati, care e, din pacate, tratata cu dispret, cu neglijenta si de noi, si de ei'... Imi arata, intr-un cimitir, cateva cruci asezate in linie, una langa alta. 'In cinci-sase cruci alaturate descoperi istoria unei familii. Aici e strabunicul, alaturi bunicul, tatal, fiii...' Vorbesc despre o familie, dar si despre o romanitate perena.
Pe romanii timoceni, Daniel Muraru i-a descoperit acum patru veri. 'Am fost invitat la ei de Dusan Parvulovici, odata cu el am intrat intre oamenii de acolo. Mi-am facut prieteni. Multi isi cauta radacinile romanesti, dincolo de apa, pe malul drept al Dunarii', imi spune. 'Mi-au dat cateva lectii de istorie. Formidabile. Vor sa stie cine sunt, de unde vin. De ce li se zice cand romani, cand vlahi, cand sarbi... Lui Draghisa Davidovici, din Negotin, am promis ca-i duc, cand ma intorc, un dictionar etimologic al limbii romane', imi zice, povestindu-mi ca Elena Ramona Potoroaca, de la Muzeul Astra din Sibiu, care a fost cu el pe coclaurii timoceni, le-a strans intr-o carte cantecele. 'E fantastic ce gasesti in baladele si doinele lor. Sunt pomenite localitati de pe la noi, de prin Muntenia, dar chiar si din Moldova...' Transhumanta, bat-o vina! – ii spun si eu.
Imi mai zice ca, daca esti atent, te poti intelege lesne cu timocenii. 'Vorbesc cam ca romanii nostri de-acum doua-trei sute de ani. Parca citesc o carte veche... Eu sunt fotograf, ce stiu eu despre istoria limbii?, dar simt cum luneca dulce cuvintele...' La Malainita – de unde a plecat parintele Boian Alexandrovici, cel care a ridicat prima biserica, dupa 200 de ani, in care se tin slujbe in limba romana –, acolo se pastreaza cel mai bine graiul romanesc. 'In Malainita, multi stiu foarte bine limba romana, o si scriu. Graiul e apropiat de cel oltenesc. In vreme ce in satele aflate mai la nord, graiul pare sa-i apropie de banatenii nostri.'
A batut satele timocene cu piciorul. Si pe cele de la munte, si pe cele de la campie. Unele sunt 'clasice', cu toate casele asezate gramada, cu ulite largi. Altele sunt asezate 'pe salasuri', 'casele si le-a ridicat fiecare in mijlocul mosiei pe care o are'. I-a placut si sa adune povesti de pe la oameni, nu doar imagini. 'Pe malul drept al Dunarii e un sat, Raduevat, care are un geaman pe malul stang, la noi, la romani: Gruia. Se zice ca odata, demult, erau doi frati ciobani, Radu si Gruia. A inghetat fluviul si Radu a trecut dincolo, cu oile, dar dupa aceea s-a topit gheata si nu s-a mai putut intoarce. Cei doi frati au intemeiat fiecare cate un sat, fata in fata, asta, de pe malul drept, s-a numit Raduevat.' Imi mai zice ca traditia pastreaza un nume si mai vechi al satului – Decebalum – ceea ce-ar insemna ca Radu a intemeiat satul pe o vatra mai veche, dacica. 'N-ar fi de mirare sa fie asa. La Negotin, la Hotelul Kraina, se aduna in fiecare sambata pasionatii de numismatica si de arheologie. Arata fiecare ce-a mai gasit: monede, fibule de pe vremea romana, si mai vechi. Daca ar vrea cineva, ar trebui sa sape numai un pic si ar da peste vestigii dacice si romane. Dar sarbii n-au interes sa se vada ca pe locul asta au fost stramosi de-ai nostri... Dar nu depate e Felix Romuliana, asta se stie.' E si 'tabula traiana' pe malul stang...
Citește pe Antena3.ro
In Serbia, multi isi cauta 'fratii' de dincolo de apa. Mereu e cate un Radu care il cauta pe Gruia... 'La Dupliana, am un prieten, Novita Neagoevici. A descoperit ca are rude de sange in Balta Verde, in Romania. De la el de pe salas se vede Balta Verde...'
Il intreb cand se mai intoarce printre timoceni. 'Cred ca pe 1 decembrie am sa fiu cu ei', imi raspunde. 'Poate si de Craciun...' A facut intr-un an Pastele la Malainita. 'Incepe sa vina tot mai multa lume la biserica... isi regasesc sufletul, spiritul...' Vreau sa stiu care sunt traditiile pe-acolo? 'Nu mananca miel de Pasti, ca la noi. La ei e mai mult carne de purcel pe masa'. De Craciun, va fi numa’ bine... Apropo de miei – problema nu-i ca nu au turme (se vede dupa cusme ca au!). Au chiar si balade pastorale ca ale noastre. 'Elena a gasit chiar si o varianta a Mioritei.' Cantecele lor vorbesc despre obiceiuri, dar si despre o istorie comuna. 'E foarte fain!', exclama el. Si-mi povesteste cum a fost cand au lasat cartea muzeografei de la Sibiu la biblioteca Academiei din Belgrad. 'Manuscrisele lor erau in chirilice, dar nu era slavona si ei nu intelegeau ce scrie acolo. Le-am dovedit ca de fapt erau scrieri in limba romana, scrise cu litere slavonesti, folosind si gramatica de acum doua-trei sute de ani... Gasesti in manuscrisele romanilor timoceni, dar si-n graiul lor de azi, o multime de arhaisme pe care cred ca ar trebui sa le studieze un lingvist.' Nu se aventureaza sa spuna mai mult – 'nu-i treaba mea sa vorbesc despre limba si grai' – si-apoi crede ca o fotografie face cat o mie de cuvinte. Asa ca, dinaintea fotografiilor, descifram impreuna numele romanesti, cu litere chirilice, sapate adanc in piatra care se afunda in pamantul Timocului...
Letopiset in piatra
Oriunde in lume, monumentele funerare au si o incarcatura istorica. La Dupliana, in Valea Timocului, povestea parca e si mai adanc sapata in piatra. 'Satul are o particularitate', imi zice Daniel Muraru, fotograful care a imortalizat timpul care s-a cuibarit in piatra. 'Daca in alte localitati cimitirul vechi este undeva retras, in camp, in Dupliana, daca gasesti un loc de veci al unei familii, ai toate sansele sa gasesti toate crucile acelui neam, de la origine pana in prezent. Cred ca cea mai veche piatra este de la 1820, iar alaturi gasesti si pietrele urmasilor, pana in zilele noastre. Frapant este ca daca in 1820 pe pietre se scria, de exemplu, Ioan Gorneac, in timp, familia Gorneac nu mai este Gorneac, ci are un «ici» la urma. De aici am si plecat in explorarea mea acum trei ani si jumatate, de la momentul cand am vazut prima oara pe pietre aceste nume romanesti: Mariana, Maria, Ion, Paun. Astazi, numele de familie sunt putin schimbate, dar si prenumele. In loc de Ion, Iovanovici, in loc de Marin, Marincovici, si altele de genul asta. As putea sa fac un letopiset intreg cu numele pe care le-am gasit...'
