Societatea civilă nou-apărută îşi punea speranţele în "mânia proletară"

Cuvinte precum "revoluţie", "liber", "independent", "consens" erau şi pe buzele liderilor FSN şi ai "societăţii civile". Grevele se ţineau lanţ, iar ei priveau viitorul "clasei muncitoare" rezolvat de sindicatele "libere" şi "independente".

Cine se-ncumetă să citească azi "presa de opoziţie" a anului 1990 are parte de nebănuite surprize. Spre exemplu, la 9 martie 1990 apărea cel de-al optulea număr al revistei 22 editată de Grupul pentru Dialog Social (GDS), focalizat pe... clasa muncitoare. Rubrica de greutate a revistei (Dosarele 22) se intitula "Muncitorul din mine şi... muncitorul din fabrică". Iar editorialul era, de asemenea, închinat lucrătorilor din fabrici şi uzine.

REVOLUŢIA MUNCITORILOR = SCHIMBAREA DIRECTORILOR
Ceea ce-l frapează pe cititorul de azi este simplitatea soluţiei văzute de intelectuali pentru industria românească: schimbarea directorilor. "Ce a adus revoluţia muncitorilor?, întreba editorialistul publicaţiei. Fabricile se află în mâinile cam aceloraşi oameni şi grupuri: grupuri şi oameni care continuă să conducă (sic!) cu aceeaşi mentalitate autoritară şi lipsită de răspundere. Aceleaşi grupuri şi oameni (sic!) decid soarta lucrătorilor şi a producţiei. Încât ai impresia că nimic nu s-a schimbat."

GREVĂ ÎN "ORAŞUL ROŞU" GALAŢI
Cei 50.000 de muncitori ai Combinatului Siderurgic Galaţi intraseră în martie 1990 în grevă. Revendicau în primul rând reducerea săptămânii de lucru la cinci zile, aşa cum promisese primul-ministru, Petre Roman.

"Mânia proletară încă nu s-a dezlănţuit", titra săptămânalul 22. Pe fondul răzmeriţei, jurnalistul GDS detectase şi alte nemulţumiri. "Siderurgiştii gălăţeni trăiesc de la Revoluţie o nemulţumire generală: suntem conduşi de aceleaşi lichele de directori generali." Starea de fapte descrisă - ca şi stilul gazetarului - pare din anii '50, deşi combinatul nu exista încă pe-atunci.

"Cei aproape 15.000 de boşi comunişti şi securişti care au supt sângele muncitorilor gălăţeni timp de 45 de ani nu mai există", afirmă frenetic reporterul. Observă însă că s-au mascat sub sigla "Administraţie" şi că îi aşteaptă răzbunarea mâniei proletare ("După trei zile petrecute la CSG am înţeles că mânia proletară nu-i va ierta niciodată").




VISURI SINDICALE DE "NOUĂ ORÂNDUIRE"
Dacă programul "Solidarităţii" poloneze şi relaţiile dintre intelectualii şi muncitorii polonezi au avut un slab ecou în România condusă de Ceauşescu, după căderea regimului s-a pornit o campanie a intelectualilor de a fonda sindicate "libere" şi "independente".

Cu ce program şi bagaj de cultură politică porneau la drum noii lideri aflăm din declaraţiile lui Narcis Teodorescu, liderul Sindicatului Liber Independent "1 Mai" Ploieşti, şi ale lui Adrian Tudor Moroianu, şeful comisiei mass-media. În Ploieşti - contextualizează PR-ul auspiciile benefice în care a debutat noul sindicat -, "Revoluţia a avut un caracter cu totul special: nu s-a tras şi deci nu a existat agitaţie în următoarele zile".

La întrebarea intervievatorului de la revista 22 - cum şi de ce a apărut sindicatul -, noul lider declara: "Am simţit nevoia de a organiza acest sindicat în ideea de a nu pierde acest început de democraţie, de a întări democraţia în România şi de a împiedica apariţia oricărei noi forme de dictatură în ţara noastră. Nu numai pentru muncitori, pentru toată lumea".

Conform acestuia, fondatorii sindicatului au fost "oamenii cei mai inimoşi şi cei mai dornici de libertate şi de instaurare a unei noi orânduiri". Care "orânduire"? Fondatorii de societate civilă şi iniţiatorii de sindicat nu păreau să-şi dea seama atunci că-şi proiectau viitorul cu recuzita lui Marx. În schema "orânduirilor" moştenită de la părintele Marx urma doar... comunismul!