Templul pe care cu totii il pot admira si in prezent a fost construit spre sfarsitul secolului XVII, undeva intre 1678 si 1688. Nu este vorba despre un spatiu amplu, de arhitectura complicata sau de fel de fel de combinatii de stiluri, cum am mai intalnit in Cadiz sau in superbul peisaj al capitalei spaniole, Madrid. De data aceasta, capela ramasa intreaga peste ani reuseste sa imbine, intr-un spatiu destul de mic, elemente ale credintei catolice, simboluri pe care credinciosii le cunosc si le admira, la care se inchina cu umilinta si cu dorinta sincera de a se vindeca de boala pacatelor.
E aproape imposibil de banuit, din afara cladirii, ce se ascunde inauntru. Ca in multe alte locuri spaniole, dincolo de ziduri se gasesc povesti de demult, povesti pe care secolele le poarta in spate, fara sa-si dea de gol oboseala, dincolo de usile mari din lemn, cu incuietori de moda veche, care scartaie discret la fiecare miscare, inca se spun secrete ale trecutului, ale credintei, ale eternitatii deghizate in normalitate. Spitalul Milei de la Cadiz, dincolo de faptul ca e cel mai vechi din oras, dincolo de faptul ca numele sau se leaga de cel al unui mare credincios, isi intinde influenta peste sutele de ani care i s-au pus in cale ca niste frontiere fara culoare sau forma, de care suntem cu totii obligati sa ne impiedicam la un moment dat.
Citește pe Antena3.ro


