Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt rare (dacă nu inexistente) familiile de români care să nu fi pierdut un fiu, un frate, un tată, un unchi, un bunic ori un străbunic în teribila încleștare din sudul Rusiei, de la Cotul Donului sau din câmpiile înghețate ale Volgăi. Facem loc în continuare istoriei (pe scurt) a acestui eveniment care a coincis cu revigorarea Armatei Roșii și, ca efect, cu schimbarea definitivă a sorților războiului, implicit a configurării ulterioare a teritoriilor României, Europei, ale lumii. Rezultatul Bătăliei pentru Stalingrad fusese însă anunțat cu un an înainte, în Bătălia pentru Moscova - probabil cea mai importantă luptă a celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci, rușii și-au apărat cu cerbicie capitala, consfințind prin acest succes destrămarea mitului „Blitzkrieg”, a „Războiului-Fulger” încercat de Germania nazistă în cadrul „Operațiunii Barbarossa” (de invadare și cucerire a Uniunii Sovietice). Dar să facem loc explicațiilor specialiștilor: „Victoria Armatei Roșii în Bătălia Moscovei - opina istoricul Florin Constantiniu în faimoasa sa lucrare «O istorie sinceră a poporului român» - n-a fost percepută inițial la dimensiunile ei adevărate”.
Astenii de primăvară
Mai explicit? „S-a crezut că cei trei «generali» ai Statului Major Rus din toate timpurile, generalii Noroi, Iarnă și Distanță, și-au spus din nou cuvântul, dar că, odată cu venirea primăverii anului 1942, Wehrmachtul își va reface forțele, iar acțiunea celor trei «generali» va înceta sau se va atenua, astfel că victoria va fi obținută în Est. Antonescu - detalia Florin Constantiniu în cercetarea citată anterior - împărtășea și el această viziune. La întrevederea cu Hitler din 11 februarie 1942, el i-a spus Führerului că rupea în fiecare dimineață cu bucurie fila din calendar, văzând că venirea primăverii s-a mai apropiat cu o zi”. Reveriile mareșalului român aveau să fie sancționate dur de cursul evenimentelor. „Dacă în privința evaluării capacității combative a Armatei Roșii lui Antonescu îi era permisă o asemenea eroare, el nu avea nici o scuză să minimalizeze importanța intrării în război a SUA (7 decembrie 1941), afirmând: «Cu dolari nu se poate întocmi o armată». În realitate, alături de Bătălia Moscovei, angajarea în conflict a SUA, cu uriașul lor potențial economic - industrial, în primul rând -, a înclinat considerabil balanța în beneficiul forțelor ostile Axei”, mai comenta istoricul.
Miza atacului în sud: terenurile petrolifere
Una peste alta, convins că vara anului 1942 va aduce victoria în Est, Ion Antonescu și-a dat acordul ca România să participe - ca și în 1941 - cu 26 de divizii ce urmau să fie aruncate în luptă în trei etape distincte. „Vom pune la dispoziția Reichului german tot potențialul militar și economic al României”, a bravat Antonescu la întrevederea cu Hitler din 11 februarie 1942, decizie aprig contestată în țară, mai ales de generalul Iosif Iacobici, la acea vreme șeful Marelui Stat Major (demis ulterior de Antonescu). Ce-a urmat? „Efortul considerabil din 1941 și, mai ales, contraofensiva sovietică din iarna 1941-1942 slăbiseră Wehrmachtul, astfel că, în 1942, nu mai era în măsură să desfășoare o ofensivă pe întreg frontul de est, ci numai într-un sector al său, și anume în cel sudic”, opina Florin Constantiniu. De ce în sud? „Pentru că Hitler considera că, pentru a putea continua războiul, Germania avea nevoie de terenurile petrolifere din Caucaz. Fixarea centrului de greutate în sectorul sudic al frontului germano-sovietic a făcut ca participarea armatei române să fie deosebit de importantă, România plasându-se (prin efectivele angajate), pe al doilea loc, după Germania, în războiul din Est”, aprecia istoricul Florin Constantiniu.
Cotul Donului, Stepa Calmucă, Caucaz
Care au fost teatrele operațiunilor beligerante ocupate de România? „Trupele române au participat la luptele de la sud de Harkov (mai 1942), la asediul și la cucerirea Sevastopolului (7 iunie-4 iulie). După ce prin Directiva nr. 45 din 23 iulie Hitler a divizat forțele din sectorul sudic al frontului în Grupul de Armate A, cu misiunea de a ocupa Caucazul, plus zona Baku, și Grupul de Armate B, având ca scop cucerirea Stalingradului, soldații români au urmat, alături de cei germani, două direcții principale de atac”. Anume? „În timp ce Armata 3 română a ajuns în Cotul Donului, iar Armata 4 română în Stepa Calmucă, alte trupe române au înaintat în Caucaz, Divizia 2 munte ajungând în zonele Nalcik, Alaghir și Ordjonikidze. Doar în 1473, când Radu cel Frumos îl însoțise pe Mehmed al II-lea în campania împotriva lui Uzun Hasan în Caucaz, străbătând, așadar, Peninsula Balcanică și Asia Mică, românii parcurseseră un spațiu mai întins decât în 1942”, mai arăta Florin Constantiniu. O aventură nu tocmai de bun augur…
România, carne de tun
Avea Armata Română forța de a acoperi un front atât de întins, cât îi rezervase Germania nazistă în Rusia? Avea resursele necesare, dar pe cele promise de Hitler? Care a fost, concret, situația din punct de vedere militar, strategic? „Situația trupelor române, îndeosebi a celor din Cotul Donului, era deosebit de precară”, evidenția istoricul Florin Constantiniu. Mai exact? „În Cotul Donului, Armata Roșie păstrase pe malul drept al fluviului trei capete de pod, care constituiau o reală primejdie, dar a căror eliminare printr-un atac în forță româno-german nu a fost aprobată de Înaltul Comandament german. Generalul Platon Chirnoagă, analizând dispozițiile germane privind plasarea Armatei 3 române în Cotul Donului, constata că ea se găsea fără nici o rezervă pe un front cel puțin de două ori mai întins decât ar fi putut să facă față cu cele opt divizii și cu trei capete de pod, a căror prezență însemna un permanent pericol”.
Cu mâinile goale
Cu alte cuvinte, Germania nazistă i-a lăsat pe români de izbeliște. „Repetatele avertismente ale Înaltului Comandament român asupra situației primejdioase în care se afla Armata 3 română, precum și cererile de a se trimite întăriri umane și materiale au rămas fără rezultat”, evidenția Florin Constantiniu. Generalul Constantin Sănătescu, comandantul Corpului 4 Armată, prezent la fața locului, nota în jurnalul său de campanie: „Din dotația reglementară de muniții avem numai 20% pentru Brandturile mici, 40% pentru Brandturile grele, 55% pentru artileria de toate calibrele...”. Altfel spus, aprovizionarea cu muniții era total deficitară. Cu ce să lupți? Cu mâinile goale? „Din cauza lipsei de muniție - constata cu amărăciune generalul Sănătescu -, nu ne putem gândi la o contrapreparație făcută de artilerie”. „Catastrofa de la Cotul Donului era iminentă - conchidea, la rândul lui, istoricul Florin Constantiniu. Înaltul Comandament Sovietic și-a dat seama că sectoarele române din Cotul Donului și din Stepa Calmucă (unde situația era similară!) reprezentau zone vulnerabile în dispozitivul german și le-a lovit de la începutul ofensivei”.
Mareșalul îi dă peste bot feldmareșalului
Bătălia Stalingradului - în care Armata Română a pierdut 158.854 de militari, morți și prizonieri - a fost picătura care a umplut paharul neîncrederii în „fratele neamț”. „Atunci s-a declanșat o criză profundă între Comandamentele român și german, a cărei manifestare a constituit-o scrisoarea din 9 decembrie 1942 a lui Ion Antonescu adresată feldmareșalului E. von Manstein - consemna istoricul Florin Constantiniu. Germanii îi considerau responsabili pe români de străpungerea frontului de către Armata Roșie și adoptaseră față de «frații lor de arme» o atitudine arogantă, mergând până la ostilitate. Antonescu a reacționat rapid și energic, subliniind că, în fapt, nu aveam nici o obligație militară față de Reich: «(…) Până la această dată - scria Antonescu (care la începutul ostilităților în sudul Rusiei îi propusese lui Hitler o alianță politico-militară pecetluită printr-un act oficial, propunere ignorată de nazist) - nu există nici o convenție, nici politică, nici militară între Germania și România»”. Orgoliosul mareșal român își încheia răvașul cu o amenințare directă: „Eu sunt dator să vă previn că, dacă nu încetează această atitudine și aceste fapte, voi avea de examinat situația forțelor noastre în cadrul frontului dvs.”.
Marea dilemă
O întrebare fundamentală a rămas în urma implicării României alături de Germania nazistă în luptele purtate împotriva Uniunii Sovietice: se impunea sau nu se impunea trecerea Nistrului după eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord? Istoricul Florin Constantiniu era ferm: „Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent militar și un altul politic. Militar, oprirea pe un aliniament - în speță Nistrul - înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenția de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. (…) Cum s-ar fi putut opri armata română pe Nistru, așteptând refacerea inamicului, când rezistența sa înverșunată dovedea că, și sub loviturile de berbec ale Wehrmachtului, Armata Roșie își păstra capacitatea de luptă?”.
Fără sentimentalisme în politică
Al doilea considerent? „Ion Antonescu voia să refacă frontierele României Mari și, mai ales, să obțină anularea dictatului de la Viena. El își imagina că, dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, că forjând o frăție de arme româno-germană trainică, îl va determina pe Führer să revină asupra deciziei date la Viena la 30 august 1940. Credință naivă, pentru că sentimentalismul nu-și are locul în politică”, concluziona istoricul Florin Constantiniu.
80 de ani s-au împlinit pe 2 februarie 2023 de la finalul luptelor de la Stalingrad
158.854 de morți, dispăruți și prizonieri români despre a căror soartă nu s-a mai știut niciodată nimic reprezintă bilanțul de sânge al Armatei Române la Stalingrad
3.000.000 de oameni și-ar fi pierdut în total viața în timpul bătăliei pentru Stalingrad
„Doar în 1473, când Radu cel Frumos îl însoțise pe Mehmed al II-lea în campania împotriva lui Uzun Hasan în Caucaz, românii parcurseseră un spațiu mai întins decât în 1942”, Florin Constantiniu, istoric
