Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Ștefan Octavian Iosif a debutat cu poezie într-o revistă craioveană și editorial cu un volum de traduceri din Pétofi Sandör (1896). Urmează Facultatea de Litere la București, devine colaborator al lui Spiru Haret, conduce câteva reviste tradiționaliste din provincie («Luceafărul», «Floare albastră») și ajunge în comitetul de redacție al «Sămănătorului», alături de simbolistul Dimitrie Anghel, cu care se împrietenise într-o călătorie la Paris. Îi va lega (dincolo de înclinațiile boeme) iubirea nefericită pentru aceeași femeie fatală, nu foarte frumoasă, dar cu personalitate puternică”, evoca, într-un crochiu dedicat poetului brașovean, criticul și istoricul literar Paul Cernat. Odată însăilate primele cusături, să desfășurăm pânza: „Ștefan Octavian Iosif a fost, împreună cu Anghel, unul dintre inițiatorii Societății Scriitorilor Români (martie 1908). Cei doi vor compune (la două mâini) și un «autor» fictiv, A. Mirea, publicând sub numele său piese de teatru (drama psihologizantă «Comedia», feeria «Legenda funigeilor»), poemul istoric «Carmen Secularae», proza de inspirație antică din «Cireșul lui Lucullus», «Portrete» și cele două volume de versuri satirice din «Caleidoscopul lui A. Mirea»”. O colaborare prodigioasă!
Triunghi amoros mortal
„Contribuția fiecăruia în parte la ficțiunea «A. Mirea» - mai remarca profesorul Paul Cernat - rămâne greu de estimat, dar se pare că Anghel a jucat rolul principal. Drama vieții lui Iosif (și a prietenului său) s-a numit Natalia Negru, poetă simbolistă și autoare a volumului decadent «Helianta». «Steo» (supranumele lui Ștefan Octavian Iosif) a cunoscut-o la Biblioteca Fundației Universitare Carol I, iar căsătoria lor a fost celebrată în cercul «Sămănătorului». Într-una din piesele compuse împreună («Comedia»), Anghel va scrie cu mâna colegului său sfârșitul poveștii de dragoste cu Natalia, pe care i-o «răpește» și cu care se va căsători”. Încurcate căi ale prieteniei și ale dragostei, nu? „După moartea lui Iosif - devoala Paul Cernat -, Anghel se sinucide însă, într-o criză de gelozie, după ce încearcă să-și împuște soția (se spune că, la înmormântare, o femeie din mulțime a blestemat-o pe văduva care «a ucis marii bărbați ai neamului»)”.
Fetița pierită sub bombele nemților
„Steo” și Natalia au avut o fetiță, Corina, moartă în 1916, în urma bombardamentelor germane asupra Bucureștiului (deh, blestemele). Natalia a trăit însă până în 1962... „La câteva zile după moartea lui Iosif - a mai punctat Cernat -, bunul său prieten și frate de cruce, criticul literar Ilarie Chendi, se sinucide, dând curs unei promisiuni pe care i-o făcuse…”. Ce balamuc! Dar să revenim mai bine asupra comentariilor literare: „Poet sentimental și elegiac de o simplitate muzicală, influențat de Coșbuc și Goga, dar și de simboliști și de romantismul german, Iosif a fost cel mai autentic emul autohton al lui Heinrich Heine. Baladele sale rurale sau de inspirație istorică, «haiducească» și stilizările folclorice («Din zile mari» etc.), evocările din volumul «Patriarhale», grațioasele «Icoane din Carpați» sau peisajele urbane, de burg german, aparțin unui poet notabil, în pofida tonului minor”, conchidea Paul Cernat.
Tălmăcitor de versuri străine
Ultimele aprecieri: „Poezia socială e învăluită în același lirism nostalgic, blând și tandru ca și temperamentul autorului. Înzestrat cu simț al versificației, Ștefan Octavian Iosif a tradus remarcabil din Shakespeare, Corneille, La Fontaine, Goethe, Schiller, Heine, Lenau, Holderlin, Burger, Longfelow, Pétofi, Wagner, Carducci, Ibsen, Verlaine etc. Supralicitat în epocă, intrat mai târziu într-un con de umbră, Ștefan Octavian Iosif rămâne un reper al poeziei postromantice românești de la 1900, iar cota lui se află (după unele indicii) în creștere”.
Realități cu repetiție
Versurile lui Ștefan Octavian Iosif, simple și plângărețe, înfiripate pe șablon istoric, surprind astăzi printr-o palpabilă tentă de actualitate. Drept dovadă:
„E mult de-atunci...
E mult de-atunci... e mult, nepoate,
Şi ca prin vis le văd pe toate...
Hei! să te miri, să te cutremuri
De câte-au fost nainte vremuri...
Şi-i mult, e mult de-atunci, nepoate!
Intrase sabie în ţară...
Zaveră... ciumă... jaf şi pară!
S-au prăpădit ai mei cu toţii,
Şi tot ce-aveam prădară hoţii
Şi turcul stăpânea în ţară...
Cum am scăpat şi eu cu zile
Nici aş putea să-ţi spun, copile...
Pesemne pronia cerească,
Voind ca să mă pedepsească,
Mi-a dăruit pedeapsa-n zile...
Că, uite, vremurile-acele
De-au fost amarnice şi grele,
Dar inimi drepte, credincioase,
Vin bun şi cântece frumoase
Erau pe vremurile-acele...
Azi cat nedumerit, nepoate:
Cum toate se schimbară, toate!
Din cântece azi n-ai ce-alege,
Nici vinul nu e vin în lege,
Nici inimi nu mai sunt, nepoate!...”
Eșec universitar
Ștefan Octavian Iosif se trăgea dintr-o veche familie de literați români. Fiu al lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului din Șcheii Brașovului, și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata profesorului G. Munteanu, primul traducător în limba română al cărții lui Goethe, „Suferințele tânărului Werther”, poetul și-a luat bacalaureatul în 1895, fără a reuși ulterior să-și încununeze studiile cu o diplomă de licență. A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie din București (1895 și 1903), tot de atâtea ori abandonând-o.
Părintele Societății Scriitorilor Români
Nefinalizarea studiilor universitare nu l-a împiedicat însă pe Ștefan Octavian Iosif să fie extrem de activ în viața culturală a Bucureștiului de la începutul secolului al XX-lea. Asistat de amicul Dimitrie Anghel și nuvelistul Emil Gârleanu, Iosif iniția în ziua de 13 martie 1908 prima consfătuire a tinerilor scriitori din capitală, prilej cu care a format o comisie provizorie ce avea să valideze statutele viitoarei Societăți a Scriitorilor Români.
Premiat de două ori de Academia Română
Ștefan Octavian Iosif a fost un poet extrem de popular în timpul scurtei sale vieți. La un deceniu după debutul liric, consemnat în 1892, în „Revista școalei” din Craiova (cu versurile intitulate „Izvorul”), Iosif a fost recompensat de două ori de Academia Română, în 1902 (pentru volumul „Versuri”) și în 1906 (pentru opul „Credințe”).
Un boem-sadea
Visătorul Ștefan Octavian Iosif n-a fost preocupat niciodată de o carieră solidă. S-a mulțumit cu funcții administrative minore - copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare ori custode al Muzeului „Theodor Aman” - și a încercat să-și suplimenteze veniturile dând lecții particulare, profitând de colaborările la diverse periodice sau încasând onorariile rezultate din vânzarea propriilor volume de poezii.
Uluitoarea poveste de iubire dintre Ștefan, Natalia și Dimitrie
Uniți în literatură printr-o extraordinară chimie creatoare, Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel aveau să se despartă în viață, în iubire mai precis, din cauza unei femei. Amândoi s-au îndrăgostit de poeta Natalia Negru, dar cel care a cucerit-o primul a fost Ștefan, fire mai așezată, caracter mai serios. Cei doi s-au căsătorit în 1904 și, în ciuda faptului că aveau deja o fetiță împreună, familia s-a destrămat șapte ani mai târziu, proiectându-l pe poetul ardelean într-o depresie stropită din belșug cu alcool. Măcinat (și) de sifilis, o congestie cerebrală avea să-i aducă sfârșitul prematur, la doar 38 de ani.
Împușcată din gelozie
Divorțată de Ștefan la 21 iunie 1911, Natalia se recăsătorise după nici șase luni, la 3 noiembrie, cu cel mai bun prieten al fostului soț, poetul Dimitrie Anghel, rană care a contribuit din plin, probabil, la declinul lui Ștefan. Soarta i-a lovit însă năprasnic și pe cei doi „trădători”: suspectându-și nevasta de adulter, Dimitrie a încercat s-o împuște - a ratat! -, apoi s-a rănit grav el însuși. A murit la scurt timp din cauza unei septicemii. Amorul nebun cu „Natalia cea Neagră” durase mai puțin de trei ani. Femeia le-a supraviețuit celor doi poeți încă cincizeci de ani.
147 de ani s-au împlinit pe 11 septembrie 2022 de la nașterea poetului cu destin amoros tragic, Ștefan Octavian Iosif.
„Poet sentimental și elegiac de o simplitate muzicală, influențat de Coșbuc și Goga, dar și de simboliști și de romantismul german, Iosif a fost cel mai autentic emul autohton al lui Heinrich Heine”, Paul Cernat, istoric literar
Potrivit unor legende literare, la înmormântarea lui Dimitrie Anghel o femeie ar fi ieșit din rând și ar fi blestemat-o crunt pe Natalia Negru, acuzând-o de a fi fost autoarea morală a deceselor celor doi poeți.
„Înzestrat cu simț al versificației, Ștefan Octavian Iosif rămâne un reper al poeziei postromantice românești de la 1900”, Paul Cernat, istoric literar
