Suporterii din Ghilad-Banat

Doar “Brindisi” îl mai des­părţea pe Costel Bu­su­ioc de câştigarea concursului “Hi­jos de Babel”. Dacă Ver­di i-a purtat noroc zidarului-masor din Ghilad, s-a aflat aseară. Între timp, în apro­pi­e­re de Timişoara, soţia lui Costel îşi vede liniştită de casă şi de cei patru copii

Doar “Brindisi” îl mai des­părţea pe Costel Bu­su­ioc de câştigarea concursului “Hi­jos de Babel”. Dacă Ver­di i-a purtat noroc zidarului-masor din Ghilad, s-a aflat aseară. Între timp, în apro­pi­e­re de Timişoara, soţia lui Costel îşi vede liniştită de casă şi de cei patru copii. Nu e deloc ameţită de perspective. Într-o casă sim­plă, pe o uliţă plină de no­roi, tră­iesc, la modul cel mai simplu, cei mai mari suporteri ai lui “Pavarotti din Banat”: familia Bu­su­ioc! 

 

De la Timişoara până la Ghilad, comuna în care locuieşte familia lui Costel Busuioc, sunt vreo 40 de kilometri. Adică până în faţa primăriei, străjuită de doi lei de ghips de mărime mică. Peste drum de instituţia pu­blică se află “punctul de informare pentru cetăţeni”. Are lacătul pe uşă. E închis. Doar e sâmbătă după-amiază! Aşa că, în aceste condiţii, cel mai bun punct de informare a rămas birtul satului. Uşa s-a deschis repede şi un bărbat îmbrăcat într-un trening de culoare roz s-a oferit să ne dea indicaţii precise. În doi timpi şi trei mişcări ne-a trimis spre casa lui “Pavarotti”, nu înainte de a ne spune însă că, la un moment dat, va trebui să abando­năm maşina şi să mergem pe jos. “Dacă intraţi cu maşina, nu o să mai ieşiţi de acolo”, zice omul. În scurt timp aveam să ne dăm seama că personajul nostru nu a glumit deloc. Câtă dreptate a avut! A plouat mult în ultimele zile, astfel că uliţele s-au transformat în nesfârşite întinderi de noroi. Si­nistru. Noroi, până în gât!

 

CURSĂ INFERNALĂ. Probabil că jumătate din Ghilad arată la fel. Maşina a început să patineze. Din curţi au apărut figuri curioase, ale căror priviri spuneau, fără nici un dubiu, “ia uite şi la nebunii ăştia”. Într-un târziu, am oprit pentru o mică orientare în teren. Mai aveam de traversat, pe jos, prin noroiul până la glezne, o vale mică. Plină de noroi! Am zărit, prima pe stânga, casa lui Costel. În sfârşit! Are gard nou, din panouri de beton, şi e parţial vopsită în portoca­liu. Cum am păşit pe o limbă de pământ uscată, poarta de metal s-a deschis. Din curte a aparut o fetiţă serioasă, cu ochelari. Ţinea în mâini două bidoane de plastic, cu care mergea să ia apă. E Maria, cea mai mare dintre copiii lui Costel Busuioc. Are aproape nouă ani şi este în clasa a doua. O întrebăm de mama ei. “E acasă, dar să ştiţi că tata nu mai vrea ca ea să dea interviuri. O venit prea multă lume necunoscută la noi, peste o vecină a intrat cineva în casă...”, ne spune fetiţa. În cele din urmă, îşi cheamă totuşi mama. Daniela Busuioc s-a obişnuit deja cu “presa”. E sătulă de atâtea interviuri şi e necăjită de unele lucruri care s-au scris şi s-au spus despre ea şi despre familia ei.

 

VIAŢÅ NELINIŞTITĂ. “De două luni încoace nu mai scăpăm de ziarişti. Primii au venit spaniolii. Au nimerit taman când plouase mai tare, aşa că s-au împotmolit aici la noi”, ne spune femeia. Are accent ardelenesc şi îi sclipesc ochii când vorbeşte de Costel. E şi normal să fie aşa!

L-a văzut ultima dată la Crăciun şi speră să-l revadă peste o lună şi jumătate, de Paşti. Dacă s-o putea! “Ştiţi, n-am avut nimic împotrivă să vină ziariştii, dar unii au intrat în casă când eu eram plecată şi mi-au filmat copilul cel mic. Alţii au zis că tanti Maria, cea la care locuim, e para­lizată de zece ani şi noi avem grijă de ea. Într-un alt ziar a apărut o poză în care erau Costel cu naşii şi o verişoară. Din text reieşea că verişoara e «soţia». Vă daţi seama ce-au zis de mine oamenii care mă cunosc...”, povesteşte Daniela Busuioc. Brusc, conversaţia s-a oprit. Daniela Busuioc îşi trimite co­piii cei mari, pe Maria şi pe băieţelul de şapte ani, să aducă apă din vecini.

 

OASTEA LUI COSTEL. Poze cu Costel nu are. “Tot ce am avut a luat cu el în Spania”, spune femeia. “Ba nu, staţi aşa...”. Îşi trimite fetiţa în casă, să aducă o revistă. E publicaţia oficială a mişcării “Oastea Domnului”. Toată familia e membră, inclusiv tanti Maria, în casa căreia lo­cu­iesc acum Daniela şi cei patru copii. “Uitaţi aici, e o poză cu soţul meu, de la o lansare de carte.” Până şi în această unică fotografie lăsată în casa din Ghilad, Costel Busuioc cântă. E ceea ce ştie să facă mai bine. Pentru asta însă, a fost nevoie să plece la mii de kilometri de casă, printre oameni străini care au ştiut să-i aprecieze harul fără să se uite că e sărac şi nu are şcoală. “Mai are, acum, miercuri finala”, zice Daniela Busuioc, şi faţa i se luminează pentru o clipă. Are de gând să meargă în Spania, în cazul în care soţul ei câştigă “Hijos de Babel”? În nici un caz – vine prompt răspunsul. “Am atâtea de făcut acasă. Unde să mă duc? O să vină el acasă, când va fi vremea.”

 

AMINTIRI RĂZLEŢE. Daniela şi Costel s-au cunoscut la o adunare religioasă. Costel cânta în cor, dar şi la orgă. S-au căsătorit după numai trei luni, fără să le pese că nu apucaseră să strângă “mari bogăţii materiale”. Au venit din Maramureş, de pe lângă Turnu Lăpuş, în Ghilad, în casa în care locuiesc şi acum. Costel a fost singurul care muncea, pentru că Daniela a stat acasă, să-i crească pe cei mici. Acum un an şi jumătate, când a simţit că nu se mai putea descurca cu patru mi­lioane de lei pe lună, Costel Busuioc a decis să plece în Spania. A fost ajutat de un cumnat. După ce, în România, a fost cioban, a lucrat la CFR, unde a spălat inclusiv vagoanele de tren, şi a fost masor la căminul de bătrâni din Ciacova, bărba­tul de 31 de ani s-a apucat de muncit în construcţii. La fel ca acasă, munca era însoţită de cântec. “Acasă cânta mereu, şi la serviciu, şi când era pe câmp. A fost cantor la biserica din Ciacova, la Ghilad şi la Obad. A făcut cursuri la şcoala Populară de Artă din Timişoara şi, ca să le plătim, am luat un împrumut. A fost şi la «Surprize-surprize», şi la «Garantat 100%»... Degeaba, pentru că tot ce i s-a oferit ulterior nu s-a realizat. Noi nu aveam de unde să plătim deplasările sau cazarea”, îşi aminteşte Daniela Busuioc.

 

ULTIMUL HOP. Glasul lui Costel nu putea în­să să rămână neremarcat în Spania. Auzin­-du-l în fiecare zi, doar cu arii canţonete, colegii de serviciu l-au bătut la cap să se înscrie la preselecţia pentru “Hijos de Babel”, un concurs televizat destinat emigranţilor din Spania. Au fost peste 4.000 de candidaţi, pentru o finală de zece, în care Costel a concurat împotriva unor tineri din Togo, Ecuador, Venezuela, Siria, Cuba, Indonezia, Argentina, Columbia şi Mexic. A câştigat, până acum, de şapte ori la rând şi mai are de trecut un singur hop: finala din această săptămână. Miercuri seară, va fi “Brindisi” din “Traviata”. Verdi, favoritul său. Apoi Costel Busuioc va şti exact dacă va semna un contract cu Sony BMG, pentru a fi cu un pas mai aproape de a-şi împlini visul de o viaţă. “Ce o să facem cu banii? Nu ştiu, soţul meu mi-a spus că, dacă va fi să câştige, o să ne cumpere o casă. Mai mult nu ştiu. Întâi să câştige”, spune Daniela Busuioc, deloc ameţită de perspectiva de a se transforma, peste noapte, în soţia unei vedete.

În România, Costel Busuioc nu putea fi angajat nici măcar în corul unei opere sau al unei filarmonici. Glasul său nu era de-ajuns, calităţile sale fiind “ştirbite” de lipsa unor studii de specialitate. Masorul-zidar român, devenit punct de atracţie al unui spectacol televizat extrem de popular, nu are decât opt clase. E mult prea puţin pentru România. Dar, se pare, că e de ajuns pentru Spania. După “Brindisi” vom şti exact cine e Costel Busuioc!