x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Supravietuitorul

Supravietuitorul

de Florentin Coman    |    07 Aug 2008   •   00:00
Supravietuitorul

POVESTEA UNUI ACCIDENT AVIATIC PETRECUT ACUM 28 DE ANI
Braileanul Nicolae Gavrila, comandor de marina in retragere, este unul dintre protagonistii miracolului romanesc din Atlantic. In urma cu exact 28 de ani, o aeronava Tarom s-a prabusit linga tarmul Mauritaniei. In ciuda impactului extrem de violent a existat o singura victima, dintre cei aproximativ 160 de oameni aflati la bord. Ajuns la virsta pensiei, comandorul Gavrila isi aminteste cum s-a luptat ore in sir cu valurile si cu panica pentru a supravietui si cum autoritatile romane au ascuns evenimentul.



ŞOCANT ● Povestea unui accident aviatic petrecut acum 28 de ani În Mauritania
Cu exact 28 de ani în urmă, cîţiva români au trăit un adevărat miracol, supravieţuind unui teribil accident aviatic. În noaptea de 6 spre 7 august 1980, un avion Tupolev 154 al companiei Tarom s-a rupt în două după ce s-a prăbuşit în Oceanul Atlantic, la circa un kilometru de ţărmul Mauritaniei.

Pe lîngă membrii echipajului, la bord se aflau 152 pasageri, toţi de naţionalitate română. În ciuda impactului extrem de violent, s-a înregistrat o singură victimă: o persoană în vîrstă, cu probleme cardiace, care, din cauza panicii, a făcut infarct. Toţi ceilalţi naufragiaţi au reuşit să-şi învingă frica şi să supravieţuiască, fie prin forţe proprii, fie cu ajutorul echipelor de salvare. Minunea a fost favorizată de cel puţin două circumstanţe: în primul rînd, avionul nu s-a scufundat în ocean, rămînînd suspendat pe un banc de nisip. Apoi, pasagerii erau marinari de cursă lungă, învăţaţi cu greul şi cu situaţiile extreme, iar odată ieşiţi din epava Tupolevului au cîştigat bătălia cu marea.
La vremea respectivă, autorităţile comuniste au ţinut ascuns cazul, fiindcă accidentele aeronavelor Tarom nu dădeau deloc bine în ziarele de propagandă. Pe plan internaţional însă, ştirea despre un accident atît de grav în urma căruia a rezultat o singură victimă a făcut vîlvă.

BANCUL DE NISIP. Brăileanul Nicolae Gavrilă, comandor de marină în retragere, este unul dintre supravieţuitorii de atunci. În septembrie va împlini 70 de ani şi, ca la fiecare zi de naştere serbată în ultimii 28 de ani, îi va mulţumi lui Dumnezeu că l-a lăsat să-şi vadă cele două fiice crescînd. În acea noapte fatidică a crezut de cîteva ori că-şi va încheia socotelile cu viaţa, dar, de fiecare dată, instinctul de supravieţuire l-a tras mai departe, forţîndu-l să lupte pînă la epuizare cu spaima şi cu valurile. Prima dată şi-a văzut moartea cu ochii cînd avionul s-a izbit de suprafaţa oceanului. Se afla la bord în calitate de comandant al pescadorului Milcov şi mergea, împreună cu echipajul său şi cu echipajul navei Jiul, să-i înlocuiască pe marinarii care pescuiau de cîteva luni în apele de coastă ale Mauritaniei. Ajunseseră foarte aproape de aeroportul din Nouadhibou, dar, din cauza îndrumătorilor de zbor din turnul de control, care nu au anunţat că aparatura de ghidare s-a defectat, avionul a început manevrele de aterizare prea devreme. "Am avut mare noroc cu pilotul. Dacă s-ar fi panicat cînd s-a văzut deasupra apei şi ar fi încercat să ridice aparatul, probabil că-l izbea cu coada de apă şi-l făcea ţăndări. În fracţiunea aceea de secundă, el a luat decizia de a aşeza aeronava pe apă cît mai drept posibil, iar din cauza efortului de a  ţine manşa sub control a făcut ruptură de bicepşi. Eu, ca şi comandant de navă, avusesem onoarea să primesc un loc lîngă cabină. După impact, m-am trezit în apă, fiindcă partea din faţă a avionului s-a scufundat, în timp ce restul a rămas suspendat pe un banc de nisip", ne-a povestit fostul comandant.

PULOVER DE APE RECI. În orele următoare, Nicolae Gavrilă avea să se convingă că instrucţia chinuitoare din timpul studenţiei la Academia Navală îşi avea rostul ei, ca şi anumite prevederi din regulament, pe care pînă atunci le considerase inutile. Ieşit din epava scufundată, el a avut senzaţia că este singur în imensitatea oceanului, deşi în jurul lui înotau şi alţi supravieţuitori. Încercînd să se orienteze, a început să înoate spre direcţia unde spera că se află ţărmul. Peste cîteva minute a zărit lumina farului de coastă de la Nouadhibou şi a realizat că nu se orientase bine. Şi-a schimbat direcţia, dar imediat după aceea s-a lăsat o ceaţă densă, de nu se mai vedea nimic la o distanţă mai mare de un metru. A continuat să înoate fără probleme, amintindu-şi recunoscător cum îl scoteau instructorii, la academie, în larg şi îl puneau să înoate înapoi la ţărm, pe lîngă barcă, alături de ceilalţi colegi. Cine ceda se făcea de rîs pentru tot restul studenţiei. Apoi, a înţeles care-i treaba cu acea prevedere din regulament, care le cere marinarilor să îşi dezlege şireturile cînd se urcă la bordul unei nave. El purta pantofi fără şiret ce se descălţau foarte uşor în condiţii normale. În apă însă s-a chinuit zece minute să-i dea jos, fiindcă nu se putea menţine la suprafaţă din cauza lor. Altă regulă marinărească: să porţi un pulover cînd navighezi în ape reci. "Mi se părea aberant să ţi se impună să fii îmbrăcat gros, din moment ce cazi în apă şi te uzi pînă la piele. Aveam să constat însă că e bine să fii îmbrăcat cu ceva, măcar cu o cămaşă cu mînecă scurtă. În apele de coastă ale Mauritaniei, chiar dacă ziua sînt 40 de grade, temperatura scade noaptea pînă aproape de zero grade. Era în jur de 4:00 dimineaţa, iar braţele îmi îngheţaseră sloi doar pînă unde ajungeau mînecile scurte ale cămăşii. Restul corpului se menţinea la o temperatură acceptabilă, deşi era acoperit doar cu un pantalon şi o cămaşă de vară", îşi aminteşte comandorul.

REFLUXUL. După mai bine de o oră de înot, naufragiatul a început să audă zgomot de valuri sparte de ţărm şi a avut impresia că deja este salvat. Nu a fost să fie! Dintr-o dată a început refluxul, iar torentul de apă l-a tras, în cîteva minute, la cîţiva kilometri de mal. A fost un moment de cumpănă, cînd a început să cadă pradă disperării, însă a continuat să înoate, deşi puterile îl cam părăsiseră. "Înghiţeam tot mai multă apă, iar la un moment dat chiar am crezut că s-a terminat totul, cînd am văzut o pată neagră îndreptîndu-se spre mine. Studiasem zona, fiindcă trebuia să pescuim acolo şi ştiam că este plină de rechini. Din fericire, aveam să constat că este vorba despre o geantă diplomat care plutea pe valuri. M-am agăţat de ea şi am continuat să înot, odihnindu-mi braţele, pe rînd. Aşa am reuşit să mă apropii de mal şi, cînd am auzit voci, am strigat după ajutor. Cîţiva băieţi de-ai mei, marinari care reuşiseră să nimerească malul din prima şi să scape de reflux, au sărit şi m-au scos din apă. Cum am simţit nisipul sub tălpi am căzut jos, de epuizare, dar pînă dimineaţă mi-am revenit şi am preluat controlul situaţiei", povesteşte Gavrilă.

DEZINTERES LA AMBASADĂ. O dată cu ivirea zorilor, pe plajă puteau fi văzute pîlcuri de supravieţuitori care reuşiseră să înoate pînă la mal. Ceilalţi pasageri au aşteptat sosirea echipelor de salvare, căţăraţi pe aripa avionului suspendat pe bancul de nisip. Naufragiaţii au ajuns, printre dune de nisip, ajutaţi de o echipă de ziarişti sovietici, sosită de nicăieri la locul accidentului, şi de un soldat care făcea de gardă într-un post de observaţie al armatei mauritane, la spitalul oraşului Noadhibou. Acolo au găsit doar personal cu pregătire medie, asistente şi infirmieri, dar şi un reprezentant al forţelor aeronavale ale SUA. Acesta a promis că în patru ore va aduce o echipă de medici din Marsilia şi exact aşa s-a întîmplat. "În schimb, Ambasada României din Mauritania a trimis abia a doua zi pe cineva să ne aducă nişte cizme de cauciuc. Cînd l-au văzut băieţii, aproape l-au luat la bătaie", îşi aminteşte comandorul Gavrilă.

Rechini speriaţi de vibraţiile avionului

Nici după atîţia ani de la producerea evenimentului, comandorul în rezervă, fost căpitan de rangul 3, nu îşi explică de ce supravieţuitorii ajunşi în apa oceanului, mulţi dintre ei răniţi, nu au fost atacaţi de rechini. El se gîn-deşte că prădătorii marini au fost alungaţi de vibraţiile unui motor al avionului, care a continuat să funcţioneze cîteva ore după prăbuşire, sau că delfinii au făcut scut în jurul naufragiaţilor. Indiferent de explicaţia ştiinţifică, Gavrilă îi poate mulţumi lui Dumnezeu că a apucat să iasă la pensie, să-şi vadă nepoţii studenţi şi să se plimbe pe faleza brăileană a Dunării în serile răcoroase de vară. Lui i-a rămas, din vremea accidentului, un ceas sovietic Poljot, pe care-l avea la mînă, şi ale cărui limbi se opriseră exact la ora impactului cu apa, 3:00 a.m. În timp, mecanismul a cedat, iar limbile au alunecat în alte poziţii. Diplomatul care i-a salvat viaţa nu a putut fi păstrat, fiindcă s-a măcinat din cauza salinităţii apei oceanului. Păstrează, în schimb, cu sfinţenie o iconiţă aflată într-unul dintre buzunarele genţii. Din momentul în care a găsit-o a crezut cu tărie în Dumnezeu.

×
Subiecte în articol: special apă