Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Istoria părinţilor viitorului conducător al României nu poate fi povestită presărând-o cu întâmplări, amintiri de petreceri sau înmormântări, întâlniri între neamuri sau zile de târg, istorisiri vesele ori triste cu vecini, negustori, călători, ghicitoare ori vrăjitori... Deşi vor fi fost multe de ţinut minte. Nescrisă însă, moare cu omul şi lumea sa.
Traiul din casa părintească a lui Nicolae Ceauşescu va fi semănat, în linii mari, cu al strămoşilor din ţinuturile natale. Ca pretutindeni în lume, de-o parte şi de cealaltă a Oltului, "istoria mare" a instituţiilor a fost modelată din interior de complementul ei natural şi a format, la rându-i, "istoria mică" a mentalităţilor. Ţăranii români au prelungit până spre mijlocul secolului al XX-lea tradiţii, credinţe şi practici medievale, după cum observase pe bună dreptate Constantin Rădulescu-Motru în "Psihologia poporului român" (1937). Deosebit de comunităţile apusene, spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi spiritul de independenţă în viaţa publică şi socială sunt inhibate. Satele trăiesc în tradiţia muncii colective unde fiecare face "ceea ce crede că va face toată lumea", fără a avea curajul să înceapă o muncă altfel decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este "nu un simplu risc, ci o nebunie".
Oltenia interbelică înseamnă viaţă la ţară. După datele singurului recensământ din România Mare, 79,8% din locuitori erau săteni la 1930. Predominau în provinciile Olteniei (86,9%) şi Moldovei (87,1%). Venitul pe capul de locuitor român era însă atunci comparabil cu cel al Franţei la 1789 sau al Angliei la 1648. Iar inventarul şi productivitatea culturilor agricole corespundeau mediului francez din urmă cu 200 de ani şi celui englez din secolul al XVIII-lea.
Familia oltenească din Vechiul Regat e clasată de antropologi la tipul "lăstar". Continuitatea gospodăriei părinteşti se asigura prin ultimul născut de parte bărbătească. Ceilalţi feciori primeau fiecare la însurătoare "lotul" de pământ cuvenit ca zestre. Dota fetelor din familii mai înstărite consta din pământ, animale şi "lada de zestre". Miresele părăseau casele părinteşti nevoiaşe sau cu mulţi copii doar cu "lada de zestre" plină cu obiecte casnice şi de îmbrăcăminte confecţionate în casă.
După puţinele fapte conservate în memoria de familie a Ceauşeştilor, fără umbră de îndoială că părinţii au încurajat orice rost nou s-ar fi ivit în calea unuia dintre copii. Dacă pământul s-ar fi-mpărţit la toţi 9, din ce-ar fi trăit fiecare?!
Primul născut al Lixandrei Ceauşescu a fost Niculina, în 1914. Apoi au venit ceilalţi, pe rând, după calendar fix, din doi în doi ani: Marin, Nicolae, Maria (Riţa), Florea, celălalt Nicolae (Nicu, zis şi Andruţă), Ilie, Elena (Lina), Ion şi Constantin (copilul decedat). Numărul mare de copii era ceva obişnuit în România acelei vremi. Într-o anchetă efectuată între 1926-1930 pentru 24 de ţări ale lumii, românii s-au plasat pe primul loc, cu un spor de natalitate de peste 35 la mia de locuitori. Mai neobişnuite au fost rezistenţa şi buna îngrijire a copiilor din casa lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu, unde cu excepţia unuia singur au supravieţuit toţi ceilalţi – fără doctori, spitale sau medicamente. În caz de acută nevoie, ţăranii din Scorniceşti puteau apela cel mult la agentul sanitar din Potcoava, centrul de plasă. În sărăcia judeţului Olt, abia în 1935 s-a construit primul dispensar, în întregul judeţ fiind abia 16 moaşe. Conform statisticilor de la sfârşitul perioadei interbelice, un medic deservea în România peste 17.000 de săteni!
"Lipit de albia Oltului cum e lipit cuibul de rândunică de streaşina casei", descria frumos judeţul fostul său prefect, generalul Gh. Petrescu Florin Hotinăneanu, în monografia apărută în 1944. Din pământ sărac şi secetos, neprielnic cultivării cerealelor e compus însă aproape jumătate din teritoriu. Un "delăsat" şi pe nedrept, "oropsit" judeţ deasupra căruia deseori trece, primăvara şi vara, vântul numit de olteni "traista goală". Atât din cauza sărăciei solului, cât şi a strâmtorării judeţelor învecinate – Argeş şi Teleorman, care i-au răpit pământurile mânoase şi au făcut căile de acces să treacă prin teritoriul lor –, judeţul şi-a dus greu viaţa şi între cele două războaie, aprecia fostul prefect.
Scorniceştii, comuna cea mai mare din cuprinsul judeţului Olt, îşi înşiruia satele de-a lungul a trei văi: pe Valea Plapcea Mare – Constantineşti, Mogoşeşti, Jitaru, Mărgineni-Slobozia, Bălţaţi, Mihăileşti-Popeşti; pe Valea Plapcea Mică: Teiuş, Rusciori, Scorniceşti, Tătărăi şi Isăreşti; pe Valea Negrişoara (Neagra) – Şuica, Negreni, Chiţeasca, Bircii. Înainte de război, numărul locuitorilor comunei se apropia de 9.000, la recensământul din 1930 fiind înregistrate 9.184 de suflete. Compoziţia etnică era pur românească. Cu excepţia verii, când o comunitate de ţigani îşi rânduia şatra într-o groapă de peste gardul casei lui Andruţă şi Lixandra Ceauşescu din Tătărăi. De mirajul vieţii lor de nomazi îşi va aminti mai târziu Ceauşescu, întrebându-şi neamurile dacă mai vin ori nu ţiganii cunoscuţi prin Scorniceşti.
Mackensen, animatorul latrinei de tablă
O singură cale ferată de doar 42 km, între Corbu şi Slatina, fusese construită până la capătul celui de-al doilea război mondial în ţinut. Dacă ocupaţia germană s-ar fi prelungit puţin, s-ar fi pus în funcţiune şi o a doua, tocmai pe Valea Plapcei până la Seaca, prin Potcoava. Nemţii începuseră exploatarea pădurilor din Seaca, plănuind transportul pe drum de fier. Lucrările avansaseră la fixarea şinelor. Au trebuit să plece în grabă, abandonând totul. Lemnele tăiate au putrezit, iar autorităţile româneşti au mutat şinele şi stâlpii la Govora, construind din ele calea ferată ce leagă oraşul de staţiune. De ocupaţia germană se leagă şi o legendă a locului. Înspăimântat de lipsa de igienă şi de civilizaţia rudimentară a localnicilor, generalul Mackensen – care ocupase Oltenia aproape un an (1917-1918), imaginând, desigur, o continuitate de lungă durată în administrarea ei – a ordonat armatei să construiască ţăranilor closete din tablă. Retragerea germană a însemnat dărâmarea closetelor, cu tabla closetelor din curţi fiind astupate găurile de pe acoperişul caselor. Va fi fost şi familia lui Andruţă Ceauşescu printre aceia care găseau întru totul nelesnicioasă deprinderea "umblătoarei", cum i s-a zis până târziu latrinei din curte?! Ancheta făcută de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1929 stabilise că mai puţin de jumătate din gospodăriile rurale româneşti erau prevăzute şi cu closet în curte. Hârtia igienică şi apa curentă le erau însă necunoscute tuturor. Din cele trei-patru fântâni beau toţi oamenii şi toate animalele satului. În gloata dimprejurul lor izbucneau dese certuri. Iar între lărmuiala dimineţii şi serii de vară se scăldau, în noroi, porcii. Nici la Scorniceşti nu va fi fost altfel. Decât că verile din apele curgătoare ale Plapcei şi Negrişoarei se puteau adăpa vitele. Nici acestea prea numeroase, căci după statistica Institutului Naţional Zootehnic din 1938, din cele trei milioane de gospodării ţărăneşti ale României, două treimi nu aveau nici o vacă, 1, 7 milioane nu creşteau nici un porc, iar un sfert de milion nici o găină.
Citiţi luni: Ce-au fost masa şi casa micului Ceauşescu
Citiţi toate articolele din seria Biografia lui Nicolae Ceauşescu
