Transnistria, darul otrăvit oferit de Germania nazistă României

A fost Transnistria un cadou oferit de Hitler lui Antonescu ca semn de mulțumire că România s-a alăturat Germaniei în momentul declanșării Planului Barbarossa? Ce scopuri a urmărit guvernul român în Transnistria? Cine erau oamenii care trăiau între Nistru, Bug și Marea Neagră? Cum i-au tratat românii? Toate aceste mirări, ocolite decenii întregi, au fost lămurite cât de cât în rândurile care urmează.

Vladimir Solonari, născut în 1959 în Republica Moldova, absolvent al Facultății de Istorie a Universității din Chișinău (unde a și predat între 1986 și 1990) ce a urmat studii postuniversitare la Moscova (doctorat în 1986), predă astăzi la University of Central Florida din America, țară în care și trăiește. Studiul său (primul în limba engleză) - „Imperiul-satelit: Guvernarea românească în Transnistria, 1941-1944, Editura Humanitas, 2021 - ar reprezenta, potrivit istoricului britanic Dennis Deletant (cercetător pasionat de trecutul țării noastre), o deschidere de drumuri în istoria socială a Transnistriei din timpul ocupației românești și o contribuție valoroasă la literatura despre Holocaust. Pentru a afla mai multe despre această lucrare menită să marcheze împlinirea a opt decenii de la controlul românesc al Transnistriei, l-am contactat pe Vladimir Solonari, moment care s-a suprapus cu izbucnirea războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, țară vecină României și stat care înglobează astăzi, în sud-vestul lui, Transnistria. Dar să-i dăm cuvântul autorului, pentru a ne dumiri ce l-a determinat să întreprindă această cercetare cu subiect sensibil: „Acest volum este o continuare a unei cărți precedente - «Purificarea națiunii: dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944» (Editura Polirom, 2015) - care se concentrează pe politica de omogenizare etnică practicată în timpul lui Ion Antonescu. Concret, ce a făcut și ce a vrut să mai facă regimul lui Ion Antonescu pentru a obține o Românie omogenă din punct de vedere etnic. Persecutarea evreilor era o latură a acestei politici (această idee a fost formulată înaintea mea de Viorel Achim), dar planul de omogenizare cuprindea și alte minorități”. Evident!

Problematica evreiască și a romilor

„Când scriam la studiul ce-a deschis acest dialog - a reluat Vladimir Solonari -, intenționat nu m-am ocupat de (n.r. - holocaustul din) Transnistria, pentru că nu făcea parte din teritoriul național, și politica de omogenizare nu se extindea asupra ei decât în mod indirect. Însă problema era că evreii expulzați din România erau trimiși în Transnistria, la fel și romii, și povestea pe care am relatat-o a rămas nelămurită într-un aspect esențial: ce au făcut autoritățile române cu acea populație expulzată în Transnistria și ce au urmărit de la bun început?”. Chiar așa, ce au făcut legiuitorii români de atunci în acest sens? „Istoriografia era dominată de concepția lui Ancel, un istoric româno-israelian care a făcut foarte mult pentru studierea Holocaustului român. Ancel credea că guvernul lui Antonescu a avut o politică de exterminare a evreilor deportați și a scris istoria persecutării lor în Transnistria din acest punct de vedere. Eu însă mă îndoiam că guvernul a avut o politică consecventă și am vrut să încerc s-o studiez mai îndeaproape. Așa s-a născut proiectul Transnistria, la care am început să lucrez în 2008, când am obținut a doua bursă de cercetare la Muzeul Holocaustului din Washington, DC”. Ce-a urmat? „Ideea inițială a fost să mă axez pe problematica evreiască și a romilor. Am cercetat mult timp documentele, însă de la bun început am vrut să inserez această temă în contextul politic și instituțional mai general al administrării provinciei. Am cercetat și aceste laturi, și, când am început să scriu, mi-am dat seama că nu pot dezbate toate problemele într-un singur volum. Așa am decis să scriu două, fiecare focalizat pe o anumită chestiune”.

Intenții, interpretări și nuanțe noi

Mai precis? Din nou Solonari: „Studiul pus de noi în discuție este dedicat problemelor generale ale administrării și exploatării Transnistriei, dar și reacțiilor populației locale neevreiești la această guvernare. Volumul pe care îl scriu actualmente este dedicat persecutării evreilor în Transnistria, precum și evoluției tratamentului lor la diferite niveluri. Nu vreau să dezvălui conținutul, dar pot spune că intenționez să ofer o interpretare a acestei problematici, care cred că este mai adecvată informațiilor din surse directe. Dar a fost Transnistria o anomalie în organizarea teritoriilor sovietice ocupate, ținând cont de faptul că toate celelalte erau conduse de invadatorul german? A fost Transnistria un cadou oferit de Hitler lui Antonescu, un semn de mulțumire că România s-a alăturat Germaniei în momentul declanșării Planului Barbarossa? Cum s-a ajuns la înțelegerea semnată la Tighina? Care a fost contextul istoric în care a avut loc ocuparea Transnistriei în toamna anului 1941? Istoricul Vladimir Solonari a parat echilibrat: „Istoria aceasta este relativ bine cunoscută, însă și aici există un moment care ar trebui, cred eu, să fie tratat puțin diferit decât se credea până acum”. 

Antonescu l-a jucat pe Hitler pe degete?

Anume? „Se știe că în timpul întrevederii de la München din 11-12 iulie a lui Hitler cu Antonescu, Führerul i-a propus să ia «cât vrea în Est». Antonescu s-a limitat la teritoriul dintre Nistru și Bug, referindu-se la resursele administrative și militare limitate ale României, dar a căzut de acord să angajeze forțele românești în misiunea de a garanta ordinea și siguranța între Bug și Nipru, adică și mai la est. Un element esențial care lipsește din această poveste constă în faptul că, la München, Hitler a avut în vedere anexarea de către România a teritoriilor ruse după război, nu neapărat în timpul războiului”. De ce nu s-au petrecut faptele întocmai? „Dat fiind însă că germanii au avut nevoie de sprijinul trupelor române pentru a garanta liniștea în teritoriile ocupate și Antonescu insista ca țara lui să aibă dreptul exclusiv de a administra și «exploata economic» teritoriul dintre Nistru și Bug chiar în timpul războiului, Hitler a acceptat în cele din urmă dorința aliatului român. Astfel, inițiativa creării unei zone de ocupație română în teritoriul sovietic a aparținut românilor. Hitler a fost de acord din considerente practice, respingând obiecțiile unor birocrați germani și ale Wehrmachtului”. Cu alte cuvinte, Antonescu și-a impus vrerea în fața lui Hitler. L-a jucat pe Führer pe degete! Mare minune!

Un stat ucrainean marionetă a Reichului

Mai mult! „Deși inițial guvernul român era înclinat să declare anexarea regiunii chiar în timpul războiului (un act dubios din punctul de vedere al dreptului internațional, căci anexarea se face la sfârșitul războiului, prin tratatul de pace), a renunțat la această idee, considerând că ea putea fi folosită de unguri și germani ca un argument împotriva insistențelor românești de a reprimi nordul Transilvaniei, revendicare ce constituia o prioritate absolută pentru români. Așa că a rămas la formula de administrare și exploatare a teritoriului denumit Transnistria”, a mai punctat istoricul Vladimir Solonari. Ce scopuri a urmărit guvernul român în acest spațiu? „De la bun început - ne-a mai explicat profesorul - scopul era anexarea regiunii, care trebuia să fie consfințită printr-un tratat de pace cu Rusia înfrântă și un stat ucrainean marionetă a Reichului. Anexarea trebuia urmărită prin românizarea Transnistriei, ce presupunea expulzarea slavilor (evreii trebuiau să dispară prin deportarea lor, cum a spus Ion Antonescu, «peste munții Ural») și înlocuirea lor cu etnici români din restul Uniunii Sovietice. Însă în timpul războiului Transnistria trebuia să contribuie, prin exploatarea resurselor ei economice, la susținerea eforturilor de război ale României, și acel scop a devenit în final o prioritate pentru guvernanți, pe măsură ce războiul se prelungea și costurile lui creșteau în mod exponențial”.

Tramvaiele și paturile medicale din Odessa, rechiziționate

Și un amănunt de efect: „În mod ciudat, dar caracteristic firii dictatorului român, care numai consecvent nu era, Conducătorul voia să preschimbe Transnistria într-o «provincie-model», cu scopul de «a arăta lumii întregi că românii sunt în stare să administreze teritorii mari», precum și de a demonstra țării, pe care Antonescu o considera coruptă și decadentă, ce înseamnă o administrație eficientă și pură din punct de vedere moral”. Și a reușit? „Guvernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, era subordonat personal Conducătorului, care îl proteja de amestecul autorităților de la București - apreciază Solonari. În realitate, nu a ieșit nimic bun din această idee aberantă, din  moment ce contabilitatea publică în Transnistria era compromisă de indicațiile Conducătorului de a nu înregistra multe acte administrative dubioase din punct de vedere legal. Exploatarea economică a fost accelerată însă de la o zi la alta”. În ce a constat acest proces?” Vladimir Solonari este la post: „Am identificat trei aspecte ale exploatării. Primul a fost ridicarea așa numitei prăzi de război, o noțiune juridică căreia guvernanții i-au dat o tălmăcire neadecvat de largă. Prin pradă de război ei înțelegeau practic orice obiect de o oarecare valoare, inclusiv material didactic (nici nu înțeleg cum putea fi folosit, fiind tipărit cu litere chirilice, dar și acesta a fost luat), medical, precum paturile din spitale, mijloace de transport, precum tramvaiele din Odesa etc. Aceste confiscări au început chiar din momentul intrării trupelor române în provincie. În 1942 au încetinit procesul rechiziționării de bunuri pentru că s-a ajuns la concluzia că unele utilaje și instalații trebuia să rămână acolo în scopuri folositoare românilor, de exemplu ca asistență medicală pentru răniți”.

Operațiunea 1111

În ce a constat al doilea aspect privind exploatarea Transnistriei de către autoritățile române? Vladimir Solonari e prompt: „A constat în preluarea produselor agricole pentru a satisface necesitățile trupelor române și cererea consumatorilor români din țară. Produsele erau preluate sub forma unei taxe în natură sau ca livrare obligatorie contra unui preț mult mai scăzut decât costurile de producere. Dat fiind că recolta anilor 1941 și 1942 în România a fost proastă, scoaterea produselor agricole din Transnistria era o necesitate urgentă. Mihai Antonescu a recunoscut ulterior importanța aportului provinciei la menținerea stabilității alimentare a României”. Asta-i tot? „A fost apoi așa numita Operațiune 1111 care s-a aplicat din vara sau toamna anului 1943 (multe dosare au fost distruse)”. 

„Argumentul” rușilor

Detaliat? „Acțiunea s-a concretizat în ridicarea activelor economice ale Transnistriei în ajunul evacuării provinciei sub presiunea trupelor rusești. Chiar înainte de începutul iernii, românii au luat tot ce-au putut, de la instalații industriale, locomotive, tractoare, animale, până la grâne și alimente de tot felul. Ion Antonescu insista că interesul național primează, iar Mihai Antonescu afirma că potrivit dreptului internațional (el era profesor de drept internațional la Universitatea din București) ocupantul lua ce voia, fără nici o limită - o interpretare vădit greșită”. Pe care au folosit-o, de altfel, toți invadatorii în istoria omenirii… „La urma urmei - a conchis Vladimir Solonari -, românii au luat chiar prea mult, nu puteau fololosi resursele confiscate din cauza lipsei forței de muncă, nici nu le puteau păzi și bunurile se degradau. A fost o mare tragedie pe care sovieticii au folosit-o ulterior drept argument pentru exploatarea României după ocuparea ei”.

Te iubesc, dar nu pe tine

Cine erau oamenii care trăiau între Nistru, Bug și Marea Neagră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și cum au fost ei tratați în perioada guvernării românești? Istoricul Vladimir Solonari a încercat să elucideze chestiunea: „Populatia Transnistriei număra 2,3 sau 2,4 milioane de oameni, marea lor majoritate țărani ucraineni, iar vreo 200.000 de transnistreni erau etnici români sau moldoveni. Populația din orașe precum Odessa și Tiraspol era rusificată, vorbea limba rusă. Au mai fost și coloniști germani, așa numiții Volksdeutschen, care trăiau în general în comunități rurale”. Cum i-au perceput toți aceștia pe invadatorii nemți și români? „Toate sursele arată că inițial această populație a adoptat o atitudine binevoitoare față de ocupanții români, bucurându-se că au scăpat de bolșevici. Au ajutat autoritățile să-i prindă pe agenții sovietici, mulți din ei foști agenți ai NKVD-ului pe care localnicii îi detestau, contribuind astfel în mod decisiv la distrugerea grupelor de sabotori pe care sovieticii le-au pregătit și le-au lăsat pentru acțiuni teroriste în spatele frontului”. Păcat că n-au reușit să ajute și la împiedicarea celei mai importante acțiuni bolșevice de sabotaj - explozia de la Comandamentul Militar al Armatei Române din 22 octombrie 1941 de la Odesa în care și-au pierdut viața 16 ofițeri români (inclusiv generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului), 46 de subofițeri și soldați, 4 ofițeri germani și mai mulți civili -, n-ar fi existat astfel nici represaliile ordonate ulterior de Antonescu (ca pedeapsă și răzbunare) în rândul populației civile...

Inversarea rolurilor

Dar să revenim la informațiile furnizate de Vladimir Solonari: „Atitudinea românilor față de această populație era pe de o parte aparent pozitivă, deși îi considerau pe ucraineni «înapoiați», «primitivi», «inculți». Apreciau că aveau în Transnistria o misiune civilizatoare, de promovare a valorilor culturii europene. Pe de altă parte, românii fuseseră impresionați de «intelighenția» creativă de la Odesa și o patronau”. Cum au ajuns, în viziunea lui Solonari, să se urască transnistrenii și românii (făcând abstracție de carnajul din și după 22 octombrie 1941, poate cel mai puternic declanșator al urii)? „Exploatarea economică a provinciei și mai ales desfășurarea Operațiunii 1111 (numele ei de cod nu era știut, dar esența era clară pentru toți) au dus la schimbarea radicală a atitudinii populației față de ocupanți. În toamna anului 1943 autoritățile române, precum Jandarmeria, organele de siguranță și SSI, constatau creșterea curentului antiromânesc, antigerman și prosovietic. Au apărut și grupele pe care românii le numeau «autonome», adică necontrolate de organele comuniste, care se organizau în bande de partizani...”. Urmarea este cunoscută. Rușii au revenit în forță, nemții și românii au pierdut lupta. Rolurile s-au inversat, iar joaca de-a războiul continuă, din păcate, și astăzi. 

Țara de dincolo de Nistru

Cunoscută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub numele Transnistria - adică „Țara de dincolo de Nistru” -, acest teritoriu cuprindea, conform datelor furnizate de istoricul Vladimir Solonari, întreaga regiune sovietică Odesa, partea de vest a „oblastului” Nickolaev și sudul „oblastului” Vinița, granița sa vestică reprezentând-o râul Nistru, iar cea estică, râul Bug (de Sud). 

8 decenii s-au scurs de la administrarea românească a Transnistriei

De la bun început scopul României a fost anexarea Transnistriei, care trebuia să fie consfințită printr-un tratat de pace cu Rusia înfrântă și un stat ucrainean marionetă a Reichului”, Vladimir Solonari, istoric

Românizarea Transnistriei presupunea expulzarea slavilor și dispariția evreilor prin deportarea lor, cum a spus Ion Antonescu, «peste munții Ural»”, Vladimir Solonari, istoric

În jur de 120.000 de evrei din regiunea Cernăuțiului și circa 20.000 de romi au fost supuși unui tratament exterminator în Transnistria, în anii celui de-al Doilea Război Mondial

A rămas totuși o pătură socială devotată românilor până în ultimul moment: «inteleghenția» din Odesa”, Vladimir Solonari, istoric

››› Vezi galeria foto ‹‹‹