Ultimul potcovar

MESERII PE CALE DE DISPARIŢIE ● În satul Chirpăr, judeţul Sibiu, o îndeletnicire moştenită din tată în fiu începe să devină amintire
Pierdută în ceţurile vremii, de la prima modelare a fierului şi pînă azi, meseria de fierar n-a fost una fulgurantă pe scena economică, socială sau istorică a vremii, ci una temeinică, aşezată în norme bine stabilite. Se poate spune că fiecare lovitură de ciocan pe nicovală nu a fost decît un pas adăugat civilizaţiei. Căci, fără fierari şi bărbăteasca lor meserie, lumea nu ar fi arătat cum este astăzi.

MESERII PE CALE DE DISPARIŢIE ● În satul Chirpăr, judeţul Sibiu, o îndeletnicire moştenită din tată în fiu începe să devină amintire
Pierdută în ceţurile vremii, de la prima modelare a fierului şi pînă azi, meseria de fierar n-a fost una fulgurantă pe scena economică, socială sau istorică a vremii, ci una temeinică, aşezată în norme bine stabilite. Se poate spune că fiecare lovitură de ciocan pe nicovală nu a fost decît un pas adăugat civilizaţiei. Căci, fără fierari şi bărbăteasca lor meserie, lumea nu ar fi arătat cum este astăzi.


Au fost zei fierari în ceruri şi bresle ale fierarilor pe pămînt. Dar, într-o bună clipă, zeii s-au făcut nevăzuţi în văzduhurile lor eterate. Bubuitoarele lovituri de ciocan, ce făceau să se cutremure tăriile înalturilor, au încetat. Căruntul Hefaistos şi-a încheiat menirea, căci, pesemne, caii de foc ai lui Helios de mult deveniseră nevolnice gloabe ce nu mai trebuiau potcovite. Golul lăsat de zei în ceruri a trebuit să fie suplinit de braţele vînjoase şi de efortul sporit al fierarilor pămînteni. Mii de ani, aceştia au fost obligaţi să "bată fierul cît e cald" şi-n numele lor. Aflîndu-mă ca "La hanul lui Mînjoală" la "Pensiunea Carelor", unde doi rotari veniseră să repare o roată de căruţă, am auzit o poveste, parcă din "1001 de nopţi" luată. Adică aceea în care însuşi Califul mergea la Abu-Hassan acasă, dîndu-se drept un drumeţ oarecare, pentru a-i verifica buna ospeţie. Aşa am aflat cum prefectul judeţului intră în fierăria unui ţăran din Chirpăr (la 30 km de Sibiu), bat împreună o potcoavă, fără ca acesta din urmă să ştie că prefectul este cel care asudă lîngă el şi loveşte cu sete fierul înroşit pe nicovală. Incitat, am plecat să-i caut şi să înnod firul basmului.


PREFECTUL-POTCOVAR Ce e drept, mi-a fost mai uşor să-l găsesc pe prefect, măcar pentru faptul că ştiam unde este Prefectura Sibiului. Modest, n-a vrut să dea acelei întîmplări aburul de legendă gen Cuza coborît în mulţime ca să-i afle păsurile. Alb la păr, trecut prin multe, povesteşte cu acea tărăgănare în glas, specifică ardeleanului: "Să modelezi metalul aproape că ţine de un act sau un gest artistic. Faptul de a fi învăţat să bat o potcoavă la mine a fost mai mult o problemă de atitudine. Puteam să fi trecut pur şi simplu pe lîngă un atelier, fără să fi avut ocazia să bat un fier încălzit. Meseria mea este de inginer zootehnist şi am lucrat cu mai multe herghelii de cai la începutul carierei mele. Evident, fiecare herghelie avea şi un atelier de fierărie şi deja trecuseră 30 de ani de cînd nu mai bătusem o potcoavă, pînă la întîmplarea de la Chirpăr. Nu m-am gîndit niciodată că un prefect n-ar trebui să intre într-o fierărie. Acest om din Chirpăr lucra într-un atelier complet dezafectat, dacă veneai dinafară, ziceai că se dărîmă coşmelia pe el. Eee...! Însă cînd intrai găseai un furnal, găseai o nicovală, găseai pînă şi scule pe care nu le mai putea folosi, căci nu mai erau comenzi pentru astfel de lucrări. Cînd am ajuns la el, acesta lucra o bancă. L-am întrerupt şi am făcut împreună o potcoavă. Şi? Pentru mine nu a fost ceva ieşit din comun. Poate pentru dumneavoastră..."


ATELIERUL. Nelămurit prea bine de prefect, am plecat la Chirpăr. Afară ningea. Poate era ultima ninsoare văzută în acest an, aşa că m-am răsfăţat urmărind tot drumul baletul fulgilor. La Chirpăr, fotograful are primul contact vizual cu gospodăriile: "Cred că ăsta e numai sat de saşi", judecă el. Însă la prima intersecţie apar două "săsoaice" cam la 100 kg, tuciurii la faţă. "De saşi zici că e, nu?", îl persiflez rîzînd. Adevărul e că Chirpărul are cam 80% populaţie de etnie romă. "Săsoaicele" ne îndrumă îndată spre atelierul lui Nicu Hunuzău, ultimul potcovar din zonă. Ajungem la marginea satului. "Descălecăm" din maşină şi ne îndreptăm spre atelier. Coşmelie, cum spunea prefectul. În prag, ne întîmpină potcovarul. Ne invită în atelier, unde, între cărbunii aprinşi, se rumenea la foc mic o potcoavă nefinisată. Mic de înălţime, îndesat, vesel, un drac de om, Nicu dirija flăcările, cum numai Scaraoţchi putea dirija flăcările iadului. După cleştii, ciocanele şi fierăraiele pe care le avea atîrnate pe pereţi, ai fi zis că "instrumentele de tortură" sunt aidoma celor ce se găsesc la talpa iadului. Lipseau cazanele cu smoală. Focul era însă viu ca măruntaiele Gheenei. Scoate potcoava roşie din foc şi-i dă un ciocan, demonstrativ, pe nicovală. Sar scîntei şi bucăţi incadescente de metal. Mai dă unul cu putere. Mă uit la braţul lui. "Bre, facem un scandenberg?" Mă măsoară lung din ochi şi zîmbeşte aşa, a şagă.


NEA NICU FIERARUL. Dacă se năştea acum aproape un mileniu şi jumătate în altă parte a lumii, nea Nicu poate bătea cu sîrg săbiile cavalerilor Mesei Rotunde şi nu nişte potcoave amărîte. Căci meserie ştie, după cum mărturiseşte: "Au fost vremuri cînd am lucrat cu tata, cînd sudura o făceam fără aparate, fără electrozi, direct în foc. Nu existau aparate de control al temperaturii, sudam în foc şi ştiam că e gata cînd focul începea să facă steluţe. Ca dezinfectant, foloseam pămînt galben. Am aici nişte scule foarte vechi şi să ştiţi că am găsit nişte lucrări făcute de moşu’, care nici azi, cu cele mai moderne aparate, nu mai pot fi făcute. Spun sincer, îţi dau de gîndit. Tata a făcut fierărie de la 15 ani. Eu aveam 10 ani cînd mă suia pe butuc şi mă punea să dau cu barosul. Noroc că am plecat la şcoală pînă am scăpat de-a opta. Însă mereu îl ajutam la potcovit, chit că nu întotdeauna mi-a plăcut asta. Dar în potcovărie trebuie să ştii că eşti de ajutor. Şi ajutorul, oricît de mic, în meseria asta contează. Acum am 50 de ani şi lucrez în atelier de 30 de ani. Vă spun sincer, o meserie ca fierăria e foarte grea, dacă nu-ţi place, n-ai ce căuta aici. Am avut cai şi ştiu să călăresc, însă acum mi-e frică pentru copii. Nu mai am nevoie de ei şi nici nu pot ţine un cal doar aşa, de frumuseţe".


POTCOVITUL. Ca Prometeu, nea Nicu aţîţa mereu focul. Flacăra albăstruie dansa în ziua luminată. "Bre, îi zic în glumă, ai făcut şi mici aici, pe flacără?". Se schimbă la faţă şi-mi răspunde grav: "Vă arde de glume? Păi, eu vorbesc de o bună dezinfectare a metalului şi dumneavoastră... Păi, eu fac potcoave, nu mici... Vine omul cu materialul de potcoavă, de exemplu, o platbandă tăiată la ştanţă de 40 cm. Pun cărbuni, pun materialul pe foc şi-l las să se-ncălzească la temperatura de unde pot să-l prelucrez. Apoi se taie falţul după ce ghidez găurile de cuie. Cu un ciocan, imprim găurile şi din materialul ăsta rezultă o potcoavă. Însă potcoava o faci după dimensiunea copitei. Bineînţeles că există şi o platbandă mai mică pentru cai mai uşori, însă un bun fierar trebuie să se orienteze exact după copita calului. Nu poţi să pui o greutate mare pe o copită micuţă. Sînt cai semigrei care necesită şi o platbandă de 50 cm. Acolo intervine coeficientul de frecare, e greutatea calului care are contact cu solul, trebuie mai multe cuie. De exemplu, am un prieten care are un cal de tracţiune şi am fost nevoit să-i bat şi 16 cuie. Ca să se aşeze potcoava mai bine, am ars înainte un pic copita calului. Apoi am început să bat cuiele şi să ajustez. Colţurile de la copită se fac tot în foc, iar cuiele trebuie bătute exact în schema asta. În trei sferturi de oră eu pot potcovi un cal. Am făcut şi zece cai pe zi".


REGRETE. Lui nea Nicu i-a părut rău că, fiind ninsoare, nu mai venea nimeni cu bidivii la potcovit. Că ne-ar fi arătat cum stă calul cuminte, strunit de mîinile lui cunoscătoare, fără a mai fi nevoie să fie ademenit cu tava plină cu jăratic. Încet, încet, meseria moare. "Mai ai clienţi, nea Nicule?" "Mai am deocamdată, dar oamenii încep să nu mai apeleze la cai. Le-au luat locul maşinile. Din cauza asta m-am şi reorientat, pot să şi vulcanizez. S-a dus vremea cînd tata, moşu’ şi moşu’ lu’ moşu’ potcoveau cai pe jumătate sălbatici, struniţi doar de pintenii ascuţiţi ai călăreţilor." Meseria de potcovar începe să devină poveste. Vremurile cînd pînă şi puricii se potcoveau cu 99 de ocale de fier nu mai pot fi trăite. S-ar putea ca Nicu Hunuzău (deşi are doi băieţi) să fie ultimul din familia sa care să mai practice meseria moştenită. Ultimul care să spună, ca la sfîrşitul basmelor, "şi-am încălecat pe-o şa...".