Ultimul potcovar, fecior de "Ţine cal la general"

Ieşeanul Ilie Borcoi e singurul meşter vechi din judeţ. La 72 de ani, nu are concurenţă

Guvernul Boc i-a băgat în sperieţi pâ­nă şi pe meşteşugarii inocenţi. Ma­eştri ai lucrului bine făcut, hră­nin­du-se din pensii mizere, se fe­resc de publicitate. Dacă aşa, prin mediatizare, îl "găbjeşte" Garda Fi­nanciară? Dacă vine "perceptorul" de mai bagă o taxă? "Dacă mă amen­dează că din greşeală n-am plătit «nu'ş ce impo­zit?»", "Dacă mă bagă la închisoare c-am găsit un cui pe stradă sau o potcoavă şi n-am înregistrat-o la Fisc?" Asta a fost reacţia atunci când am stat de vorbă cu profesionişti ai branşei, dar asta până să ajung la cel mai cunoscut. La îm­păratul potcoavei, părintele scoabei şi al caielei, ultimul potcovar al Iaşiului: Ilie Borcoi. Peste şapte de­cenii de viaţă, din care şase în atelierul de fierărie.  

Înalţă mari focuri şi zămisleşte comori. Cântă din foale, acompaniat de sunetul ciocanelor. Alteori îi plânge sufletul, dar e mângâiat de "tropotul" potcoavelor. Ilie Borcoi (72 de ani) a cântat în tinereţe la vioară şi acordeon, dar a fost o viaţă potcovar. Şi acum mânuieşte foalele fierăriei ca pe cele ale acordeonului. Ciocanul greu de 10 kilograme e dirijat cu meşteşug pe nicovală ca arcuşul vioarei. Sunetul cântecului e unul înnăscut la un fecior de ţigan. Bate din ciocan pe ritmurile lui Barbu Lăutarul şi-ţi meştereşte în galopul potcoavelor chiar şi o fugă de Bach; dacă nu, o improvizaţie, un "trap" popular "à la Ilie Borcoi". Meseria lui de potcovar, de fierar iscusit, este una pe care, dacă nu o cântă, o face pur şi simplu cu ochii închişi.

E povestea ultimului meşter în fier al Iaşiului, omul căutat din Dorohoi până-n Constanţa de gospodarii aflaţi în trecere. În urbe nu mai e nimeni cu experienţa lui. Periferia oraşului ştie drumul către meşterul Borcoi. E atât de apreciat, încât are şi maşină la scară. Cei care au căruţe şi cai de muncesc pământul la marginea Iaşiului vin de-l iau cu jeepurile, îl suie în vehiculul încărcat de potcoave şi îl duc direct la bidiviu
să-i aranjeze copitele.

Locuieşte într-o căsuţă mică pe Strada Morilor de Vânt din Iaşi. În spate e atelierul, se zăreşte de departe fumul micii fierării. Iese din când în când din haznaua călduroasă. Focul îi scutură cămaşa unsă toată de funingine. Se uită pe după colţul casei, cască ochii masivi către drum, oare nu l-a mai strigat vreun muş­teriu? Dacă pe stradă trece o căruţă, după tropotul cailor ştie dacă omul are să oprească sau nu la el la poartă. Sigur că da, dacă potcoava e roasă! Bate la potcoave, ascute caiele, mol­făie cu o surcică cărbunele ce arde înfundat, însufleţit de pala izvorâtă ca o umbră neagră din foalele cu muşchii deşelaţi, mânuită cu pricepere. Acum a luat o pauză. Obo­seşte repede, a îmbătrânit. Se fac aproape şapte decenii de când a păşit în fierărie. S-a născut la Dorohoi, pe meleagurile Botoşanilor, acum aproape opt decenii. Fierar din tată în fiu şi muzicant. Pe atunci era considerată una nobilă, cea mai bună meserie pentru ţigani. Românii fugeau de foc şi căldură, alegeau mai degrabă tâmplăria. La fierărie, ca şi acum, storci cămaşa de pe tine de căldură. Dar şi de greutate. Pe stră­bunic, bunic, tată, chiar şi pe socru sau unchi îi ştie drept potcovari, şi pricepuţi la muzică pe deasupra, cum altfel. Şi el a cântat în formaţiile că­minului cultural al sa­tului Truşeşti la vioară şi acordeon. Tatăl său a fost în armată pe timpul războiului "Ţine cal la general". Era potcovarul regimentului 12 Artilerie. Ştia cum să îmbuneze calul cu câte o bucăţică de zahăr, mai ales pe cei nărăvaşi. Nu mergea generalul la plimbare cu calul fără ţigan. "Calul era aşa al dracului că numai tata punea mâna pe el. Îl aduceau trei-patru oameni din herghelie cu juvăţul ca să-l domesticească, pentru că în armată erau aleşi numai cai buni, pu­ternici." Dar a venit războiul şi a fost luat prizonier, iar în stepele Rusiei, unde a stat vreo patru ani, tot cu fierăria s-a ocupat. Făcea şi pentru ruşi tot felul de obiecte din fier, mai şi potcovea. Se ştie că ruşii sunt cam puturoşi. Când l-au văzut cât de bine lucrează au zis: "Ocini haraşo, davai". Talentul său în meserie l-a făcut ca ruşii să-l hră­nească mai bine.

Atât de mult îşi preţuia munca, că după război a vândut vaca şi şi-a făcut atelier. Ilie Borcoi a lucrat şi el alături de tatăl său până prin anii '60, a făcut caleşti, trăsuri. "E greu, domnule, toţi umblă după uşor, dacă nu munceşti din greu, nu câştigi", spune Ilie Borcoi. Azi a gătat opt potcoave mari, trebuie să vină un client din Pietrărie, din marginea Iaşiului, să-l ia cu maşina să meargă să i le bată. De aceea stă cu ochii pe poartă. Îl cunosc oamenii ca pe un cal breaz. La Bo­to­şani făcea pluguri, şarete, birje. "Bo­to­şaniul era cel mai vestit în acest domeniu, poate şi pentru faptul că erau «mulţi jidani» şi lor le trebuiau astfel de atelaje." Făcea birja pe de-a-ntregul cu tot cu acoperiş, cu fo­­iul, prin forjă. "Era loc unde stăteai cu picioarele, era decapotabil deasupra, ca o foaie de cort se trăgea şi se dădea înapoi." Meşterului îi stăruie în minte începuturile meseriei, cum a furat el secretele făuririi potcoavelor şi al potcovitului. Pe la 11 ani, când tatăl său ieşea din atelier să mănânce, el aprindea focul, încălzea potcoava de fier şi începea să o bată. Mai târziu a lăsat Botoşaniul şi a venit la Iaşi, pentru că s-a căsătorit. Argentina, nevasta sa, l-a ajutat o viaţă la "croit" potcoavele, ba nu s-a dat deoparte chiar să pună mâna pe ciocan.

Din '62, când a ajuns la Iaşi şi a lucrat la IAS Bucium ca sudor, a continuat şi meseria de potcovar. Acum trăieşte dintr-o pensie de câteva sute de lei. "Am potcovit tot timpul cai, trebuie să fie mii de cai care au trecut prin mâna mea." Însă, după integrarea României în UE, au scăzut veniturile potcovarilor. Oamenii nu mai au voie să circule cu căruţele pe şosea. Aşa s-au împuţinat clienţii lui nea Ilie. "De unde să-şi pună ei tot felul de plăcuţe de semnalizare, instalaţii şi altele, că trebuie să plătească şi taxe", spune cu îmbufnare nea Ilie.

Meşteşugul potcoavelor nu este simplu. Trebuie să loveşti fierul pe un anumit ritm. Ca şi la oameni, şi caii au copite diferite, la unul e mai mare, la altul mai mică. "Am potco­vit şi vaci şi măgari, pentru că înainte de colectivizare se umbla şi cu vaca, şi cu boul la plug. La fierărie nu trebu­ie să fugi de greu, de căldură. E dificil cu cioca­nul. Trebuie să ştii să-l mâ­nuieşti, să loveşti ritmic, nu să baţi aiurea, un, doi, trei, patru, pac, pac, să măsori, să învârţi. Dacă faci potcoava aiurea, calcă calul strâmb, la altele se strânge glod sub ele. Mie nici nu îmi trebuie calapod la anii ăştia. E simplu: iau o bucată de fier, mă uit la cal şi o tai după dimensiunea lui, o bag în foc, o încălzesc, îi fac falţ, îi dau găuri, îi fac hacurile pe care calcă calul, îi pun grif - e bucata din faţă, se mai face şi capac în faţă. Şi în spate sunt hacurile acelea care sunt îndoite din potcoavă. Griful se adaptează. Tot la foc. Trebuie îndoit sau se poate tăia, îi faci semirotundul, după copită, dai găuri, în apă nu se răceşte, pentru că dacă îi dai cu ciocanul se rupe. Vine calul, îi curăţi copita şi începi să baţi caielele şi ce rămâne pe de laturi, la unghii, o dai cu «raşpa», o tai cu cuţitul."

O zi din viaţa potcovarului Borcoi se desfăşoară după acelaşi ceremonial. "Vă spui, eu n-am refuzat nici­odată pe nimeni şi în viaţa mea nu am avut plângeri. Dimineaţa mă scol şi aprind focul, vine omul ba cu calul, ba cu una, cu alta, cu pluguri, prăşi­toare, căruţe, uşi, geamuri, cruci pentru mormânt. Un cal de potcovit e de la 50 de roni în sus, cu tot cu costul potcoavei. Muncesc pentru asta de la o oră jumătate până la trei ore", se destăinuie el. Însă îmi dă de înţeles că preţul e destul de mic faţă de muncă. Acum, dacă vin doi-trei cai pe săptă­mână. Înainte potcovea şi zece pe zi. "Mai mult nu pot, că tre­buie să împingi acolo, să umbli cu cuţitoaia, să baţi caiele şi altele. Dar oamenii, de săraci ce sunt, vin acum cu cai ce au potcoa­vele roase de tot." Ilie Borcoi e sin­gurul meşter vechi din judeţ. Nu are concurenţă. Mai sunt doar câţiva ti­neri răsfiraţi prin judeţ, în Iaşi nu e nici unul. El e ma­estrul. Magicianul focului. Moş Ilie e miruit de Dumnezeu, poartă cu el darul potcovitului ca nimeni altul.