Un prinț strălucitor, transformat într-o marionetă

Regele s-a sucit, sub influența amantei sale, Elena Lupescu, și a Camarilei de care se înconjurase. Argetoianu povestește acele momente, făcând practic un portret al celui de-al treilea rege al românilor. Vi-l prezentăm în rândurile ce urmează.

„Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Guvernul de autoritate hotărât în iunie se prăbuşise în iulie, şi astfel Regele Carol al II-lea intrând pe calea concesiilor şi compromisurilor politice a comis prima lui mare greşeală politică. Din nenorocire n-a fost ultima, ci prima dintr-o lungă serie care trebuia să-l ducă în trei ani de zile de la o popularitate nemaipomenită la o izolare aproape completă. Ce se schimbase din iunie până în august în ţara românească, ce se întâmplase în acest scurt răstimp în care avânturile primelor ceasuri făcuseră loc celei mai de neînţeles inerţii? Venise Lupeasca. Restauraţia trecuse brusc din faza eroică în faza compromisurilor şi a compromiterilor. Istoria ne învaţă că amestecul fustelor în politică e întotdeauna fatal cuiva (…). Prezenţa d-nei Lupescu în bilanţurile noastre politice ne-a încurcat mai mult socotelile decât ni le-ar fi încurcat 7 ani de secetă. Sămânţa rea n-ar fi prins probabil cu atât succes dacă n-ar fi căzut pe un teren admirabil adaptat pentru încolţirea ei. Scriu aceste rânduri aproape şase ani după suirea Regelui Carol pe Tron, şi enigmatica sa personalitate e tot atât de nedesluşită, pentru cei mai mulţi, ca în momentul în care a părăsit ţara în 1925”, scrie Argetoianu în memoriile sale.

Fire imprecisă, sucită, schimbătoare 

„În lunga mea carieră am cunoscut oameni de tot felul; n-am întâlnit niciodată însă o fire mai imprecisă, mai sucită, mai schimbătoare - o lipsă atât de totală de armătură morală şi de legătură între concepţie şi execuţie. O analiză amănunţită a însuşirilor Regelui Carol, urmată de o încercare de sinteză din care să se desprindă personalitatea lui vie, ar cere o răbdare şi o perspicacitate psihologică pe care nu le posed. L-am cunoscut însă bine şi de aproape; cred că sunt unul din oamenii politici români care i-au pătruns mai bine contradicţiile şi opoziţiile de sentimente, aparente sau ascunse - avânturile şi scăderile morale, veleităţile şi maniile. Ar fi păcat ca întreg acest „material uman” să se piardă şi iată de ce, fără pretenţie de analiză şi de sinteză psihologică, voi înşira aici tot ce ştiu despre dânsul, şi-l voi arăta aşa cum l-am văzut şi cum l-am cunoscut eu, în lungul şir de ani în care am venit în contact cu dânsul.

Primele întâlniri dintre Argetoianu și rege. De la scos limba, la interminabile discuții politice. „Dobitocule, nu cunoști pe domnul?”

Primele întâlniri dintre Argetoianu și Carol al II-lea. Atmosfera rece se transformă peste ani în intimitate.

„Am văzut pentru prima dată pe Prinţul Carol la Viena. Eram secretar la Legaţia de acolo; Prinţul împlinise 9 ani şi a venit cu Regele Carol I, să fie prezentat împăratului Franz-Joseph. M-am dus cu ministrul Emil Ghica la gară să îi primim. Regele României Mici călătorea în condiţii mult mai modeste ca Regele României Mari: un vagon agăţat de acceleratul ordinar. Nu văzusem pe Prinţul Carol niciodată; pe când salutam pe Rege, care, binevoitor cum era, s-a întreţinut un moment cu noi, copilul lipise nasul de geamul uşii care da pe peron şi urmărea cu atenţie încordată evoluţia locomotivelor. Protocolul cerea să salut şi pe Alteţa Sa Regală; m-am apropiat de uşă - în acelaşi timp colonelul Baranga, aghiotantul Regelui, a înşfăcat pe Prinţ de umeri, l-a întors spre mine şi s-a răstit la el: „Dobitocule, nu cunoşti pe domnul?” Dobitocul s-a uitat în ochii mei, n-a spus o vorbă şi mi-a scos o limbă de un cot! Obişnuit cu eticheta Curţilor Străine şi mai ales cu cea de la Viena, am rămas înmărmurit de „manierele” de la Bucureşti - şi am trecut mai departe.

Pasionat de automobile

A doua întrevedere a avut loc tot la Viena după câţiva ani. Cum a văzut automobilul, Prinţul Carol - ajuns băiat de vreo 16 ani - s-a repezit lângă şofer, s-a vârât între volan şi aparatele de reglaj, s-a agăţat de toate manivelele şi a început să ne ceară mie şi mecanicului lămuriri după lămuriri asupra fiecărei piese. O adevărată patimă îi lucea în ochi, nimic alt în afară de maşină nu mai exista pentru el. „Oh, Carol adore les automobiles”, mi-a explicat Principesa Maria; se vedea şi fără explicaţie. Multă vreme, viitorul şi cel de-al treilea Rege al României, mi-a rămas caracterizat prin cele două trăsături - una fizică: limba scoasă de un cot, alta morală: vocaţia de mecanic.

Dejunuri, partide de bridge, audienţe

În ianuarie 1918 o prezentare protocolară şi scurtă - iar în acelaşi an o întâlnire scurtă şi ea - atâta tot. Prin 1923, Prinţul s-a apropiat din ce în ce de mine. Dejunuri, partide de bridge, audienţe la Bucureşti şi la Sinaia cu lungi, lungi discuţii politice au dus la o adevărată intimitate, la raporturi de încredere din partea Prinţului Carol, de o adevărată preţuire din partea mea pentru inteligenţa sa atât de clară şi pentru sănătoasele sale îndrumări politice. Deodată a izbucnit bomba dezertării de la datorie şi fuga cu Lupeasca. Pentru ce a plecat şi pentru ce s-a întors, sunt două întrebări la care n-am putut încă găsi un răspuns logic”.

Un prinț care-i cucereşte din primul moment pe interlocutorii săi

„Nu e om care să se prezinte sub un aspect fizic mai normal şi mai plăcut ca Regele Carol al II-lea. Înalt şi bine prins, faţa lui rotundă şi bălaşă scăldată în lumina ochilor albaştri şi buni nu trădează nici anomalii morale, nici perversităţi cerebrale. Prin afabilitatea cu care întâmpină pe oricine, cucereşte din primul moment pe interlocutorii săi, Cred că nimeni n-a ieşit de la dânsul, după o oră de conversaţie, fără să-şi zică: ăsta e omul care ne trebuie! Îmi aduc aminte de lungile mele audienţe din 1930 după întronarea lui şi nu-mi vine să cred că omul care ştia să asculte, care ştia să cumpănească fiecare argument, care găsea de multe ori formule atât de fericite în propriul domeniu al ideilor mele încât mă grăbeam să mi le însuşesc - că omul care gândea cu atâta precizie era unul şi acelaşi cu omul incoerenţei pe terenul determinărilor practice”.

Lupeasca, adusă în secret în țară și ascunsă la Sinaia. Sosirea Duduii în țară și prăbușirea lui Carol

Reîntors în țară pentru a prelua puterea, după 5 ani de exil, Carol a fost obligat să-și lase amanta în afara granițelor. Militarii care au dat concursul Restaurației au primit angajamentul Regelui că Elena Lupescu va rămâne în străinătate.

„N-am cunoscut şi nu cunosc personal pe d-na Elena Lupescu, zisă Duduia. N-am întâlnit-o niciodată şi-mi pare rău fiindcă-mi lipseşte astfel un important element de judecată a celor întâmplate după Restauraţie. Cele însemnate în aceste amintiri despre dânsa sunt din domeniul celor auzite iar nu din al celor văzute. Sosirea Duduiei în ţară a fost înconjurată de mister. Numai câţiva iniţiaţi - şi astfel a luat naştere faimoasa camarilă - au ştiut de mişcările ei. Încă două luni după ce sosise la Sinaia erau oameni care jurau că nu era în ţară. Speriată de toată vâlva care se făcuse în jurul numelui ei, dama de ghindă sta ascunsă după perdele. Multă vreme nimeni n-a văzut-o, nu ieşea nicăieri; trăia între Carol, Dumitreşti, Manoilescu şi mult suspecta pereche Wieder - toţi membri fondatori ai Camarilei, cea mai înaltă Instituţie a Domniei Regelui Carol al II-lea, succesiv completată cu trei şmecheri: Aristide Blank, Tabacovici şi Malaxa şi un peşte, Alecu Mavrodi, plus sateliţii lor”, scrie Argetoianu.

Venită în țară sub nume fals

„Sosirea Duduiei în ţară a fost evenimentul determinant al prăbuşirii Regelui Carol. Pare că faţă de principalii colaboratori ai Restauraţiei, Principele Carol luase angajamentul să nu aducă pe d-na Lupescu în ţară, cel puţin pentru moment. Acelaşi angajament se pare că-l luase şi faţă de militarii care i-au dat concursul în ţară, inclusiv Prinţul Nicolae. Aşa se explică faptul că în iulie încă, un aghiotant al Regelui mi-a declarat că d-na Lupescu va fi împuşcată dacă vine în ţară.

Din tot cât am putut să descurc am rămas convins că n-a adus-o Regele: i-a adus-o altul. Multă vreme am crezut că a adus-o spurcatul de Puiu Dumitrescu. Maniu, care era în acel moment prim-ministru, mi-a povestit mai târziu că a adus-o Manoilescu. Colonelul Tătăranu fusese lăsat la Paris cu misiunea să păzească pe d-na Lupescu şi să n-o lase să plece în ţară. Într-o bună zi dama a fugit însă de acasă şi a pornit spre ţară cu Manoilescu trecând la graniţe drept doamna Manoilescu”.

Puiu Dumitrescu, Felix Wieder, Aristide Blank, Tabacovici, Malaxa și Alecu Mavrodi. Membrii Camarilei, bob cu bob

Carol s-a înconjurat de câteva persoane care transformaseră Restauraţia într-un sindicat de interese. Duduia exercita dominaţia asupra regelui prin Puiu Dumitrescu. Iar acesta la rândul lui a organizat banda din jurul Regelui pus sub obroc, îndepărtând pe cei cu note discordante. „Echipa Dumitreştilor (condusă în realitate de Wieder, cel mai inteligent printre aceste haimanale) şi-a bătut joc de ţara românească trei ani şi jumătate în cap”, scrie Argetoianu, care a făcut fiecăruia câte o caracterizare.

Puiu Dumitrescu. Şef zgomotos al bandei se înfăţişa Puiu Dumitrescu, „l’enfant cheri de la Victoire” într-o luptă în care bătăliile se dau în jurul unui ţucal.

Felix Wieder. În fapt, cel care ţinea toate iţele scandaloasei tovărăşii a fost Felix Wieder, gentleman de aspect occidental, elegant şi simpatic. Fusese înainte de război un impiegat în Banca Blank, de unde fusese dat afară, ca incorect.

Aristide Blank este unul din oamenii cei mai periculoşi din câţi am întâlnit. Locotenent de rezervă, tăia câinilor frunze, se târa în ţinută destrăbălată pe Lăpuşneanu, gâfâia şi se văita. Foarte inteligent, pricepând toate din zbor, frământat de ambiţie, fără cultură serioasă, dar încrezut ca nimeni, socotindu-se bun la toate, Aristide a jucat un rol covârşitor pe lângă Regele Carol în calitate de sfetnic economico-financiar şi de inspirator politic. Regele datoreşte trei sferturi din prostiile care le-a făcut, mai ales în politică, acestui prieten nedespărţit care ştia să-i cânte şi să-l încânte. Lumea n-a priceput de ce Regele, chiar după ce a trebuit să-şi piardă iluziile asupra capacităţilor financiare ale lui Blank, n-a încetat să-l asculte. Cum era să o facă, când de exemplu cele 11 milioane pentru cumpărarea casei Lupeascăi au ieşit din punga lui Aristide fără pretenţie de rambursare? Până după căderea Ministerului Iorga, Aristide a domnit în Țara Românească.

Malaxa i-a umplut pe toţi cu bani şi i-a acoperit cu daruri

Tabacovici. Printre javre, Tabacovici era dulău. Această corcitură de valah, de sârb şi de ţigan e una din cele mai reuşite canalii ce mi-a fost dat să întâlnesc. Student sărac ieşit din bezna straturilor de jos, deştept şi harnic s-a ridicat repede, servind pe unul şi pe altul. Împins până în fruntea băncii, ajunsese un fel de factotum în oficina din strada Doamnei. O boierească casă în Parcul Filipescu la Bucureşti, o vilă la Sinaia şi o frumoasă avere au fost rezultatul slugărniciei sale faţă de familia Blank.

Malaxa. Omul te câştiga prin inteligenţa lui tăioasă şi prin cuvântul lui concis şi precis. Inginer obscur, a început cu nimic. Numai prin puterea lui de muncă şi mai ales prin arta lui de a se învârti a ajuns într-un deceniu şi ceva în fruntea industriei. Ştia din experienţa lui şi a altora că în ţara românească totul se cumpără, şi că în materie de şperţ trebuie să ştii să dai la timp şi gros. Îndată ce a putut şi-a constituit un fond de rulment al corupţiei pe care l-a manevrat cu discreţie şi dibăcie. Nu cunosc exact cărările pe care s-a apropiat de banda neagră. Odată pătruns în intimitatea Camarilei, a umplut pe toţi cu bani şi i-a mai acoperit şi cu daruri adevărat regeşti. Mai ales pe Măria Sa Duduia.

Alecu Mavrodi. Cleiosul Mavrodi, vietate de speţă inferioară se târâse de-a lungul unei vieţi întregi din culisele unui teatru de provincie până în capul oficiosului liberal Viitorul. Incult şi şiret, incapabil să scrie două rânduri, ajunsese director de gazetă. Nu ştiu cum ne-am pomenit cu el carlist. Când şi-a constituit Duca Ministerul, Regele a impus pe Mavrodi ca subsecretar de Stat-spion la Preşedinţie şi dacă nu murea, era să-l vedem ministru plin, la remanierea Ministerului Tătărescu. Prin moartea lui, ţara a scăpat de o ruşine. Au rămas altele, destule.

Dominat total de Duduie

„Se va pune desigur întrebarea, de către cercetătorii de mâine, cum un om înzestrat cu o inteligenţă atât de vie precum Carol, încăpăţânat şi încrezut, a putut să fie dominat într-un astfel de grad de o femeie cu însuşiri fizice şi morale mai mult decât mediocre şi cu o cultură cu totul rudimentară. Oricine este împotriva acestei legături, devine vrăjmaşul lui; oricine este pentru, prietenul lui. Cei care nu puteau bănui legătura cu dama mai presus decât dama însăşi au crezut într-o priză directă a femeii, iubită orbeşte, asupra unei voinţe slăbite. O asemenea ipoteză nu s-ar putea sprijini decât pe o iubire pătimaşă şi exclusivă din partea Regelui. Despre un asemenea amor unic nu poate fi însă vorba căci - nu ştiu ce o fi făcut cât a stat în Franţa, dar de când s-a înapoiat în Bucureşti, încoronatul amant al Duduiei şi-a încornorat cucoana aproape zilnic”.

„Cer iertare celor care mă vor citi pentru toată mocirla prin care i-am plimbat, dar obligaţia pe care mi-am luat-o faţă de mine însumi de a însemna aici tot ce am văzut în jurul meu, şi tot ce am ştiut, mi-a împins condeiul de-a lungul ultimelor foi”.

Incursiune în istorie

Carol al II-lea (n. 15 octombrie 1893, Sinaia - 4 aprilie 1953, Estoril, Portugalia) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Primul născut al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, a devenit Principele moștenitor Carol al României după accederea la tron a părinților săi. A avut două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea mariajului ilegal cu Ioana Lambrino, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul, în urma decesului Regelui Ferdinand I, în 1927. Carol s-a întors, în 1930, în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu ideea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu.