Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (13)

Preotul Ilie Băcioiu continua, parcă printr-o predestinare, ceea ce începuse bunicul meu cu copilul care fusesem: mă pregătea pentru luarea în posesie de către conştiinţa mea a Ardealului şi Basarabiei. Am mai scris despre faptul că în casa lui Ilie Băcioiu l-am cunoscut pe cel care avea să devină mai târziu patriarhul Iustin Moisescu. Amândoi erau din Muscel. Nu ştiu ce lucruri păgâne discutau ei, dar se întâlneau şi forfoteau pe deasupra noastră, a celor care ocupau subsolul casei parohiale, Tudor, Bujor şi eu.

Frământarea pentru Basarabia
Frământarea mea pentru Basarabia se arăta în conştiinţa mea, încă de pe atunci. De aceea am putut, încă de foarte tânăr, să scriu poezii de drag, de dor, şi de durere pentru Basarabia, când alţii nu numai că-şi permiteau să cocheteze, dar îmbrăţişaseră Uniunea Sovietică până la prăsele. Voi publica în "Antologia unei lupte" poezii din faze diferite ale vieţii mele. Nu mi se pare că asta ar fi o prioritate minoră: problema basarabeană.

M-am născut, printr-o întâmplare a destinului, în comuna Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, în ziua de 20 iulie 1943. Părinţii mei erau învăţători la şcoala din comună. Se întâlniseră în Sălaj, la Solona-Surduc, înainte de cedare, se îndrăgiseră şi se luaseră. Au mers, pentru scurtă vreme înapoi în Oltenia, pentru ca ulterior să fie numiţi învăţători într-o Basarabie căreia Antonescu îi căuta cheia derusificării. Şi învăţământul românesc trebuia ajutat. Aşa cum ar trebui ajutat şi acum. Aşa cum ar trebui ajutată şi acum Biserica Ortodoxă Română din Basarabia.

Pentru că nici o unire politică nu durează dacă la baza ei nu este o unire spirituală adevărată, o comuniune psihică, o căldură de neam întreg, o privire luxuriantă şi tragică asupra a tot ce aparţine aceleiaşi naţii, dar este momentan risipit fraudulos, nici o unire politică nu e posibilă, fără ca oamenii simpli să ajungă la conştiinţa radicală şi elementară că nu mai pot unii fără alţii, de la Nistru până la Tisa, de la Râu până la Râu, cum ziceam eu în poezia "Baladă de copilărie", publicată în 1971 în cartea "Istoria unei secunde" care a şi fost imediat arsă, dată la topit pentru obrăznicia autorului de a pune problema Basarabiei.

Acestea sunt cicatricile mele, v-o spun vouă care n-aţi avut şi nu aveţi nici azi nici o frământare în legătură "cu soarta integrală a neamului". Frământarea voastră este cum să vă obţineţi procentele din cancelariile imperiale care joacă soarta lumii. Şi eu ştiu asta prea bine, cum o ştie orice cărturar, şi cum o simte cu durere orice român care se vede înşelat de învăţaţii lui, mai corect zis de unii învăţaţi ai lui, cum înşelaţi am ajuns toţi de toate ideologiile şi de toate politicile.

Nu vom fi o ţară mare dacă nu vom reuşi să dăm exemplul iubirii noastre, al deşteptăciunii noastre, al vocaţiei noastre, al fraternităţii noastre, românilor de peste Prut. Numai când nu vom mai putea unii fără de alţii, numai când vom simţi intimitatea istoriei fraţilor podidindu-ne, nimeni nu ne va mai putea opri.

Senzaţia de amar, într-o gară
În iulie 1956 când am plecat la liceu, în dimineaţa aceea în care tata m-a luat de la Bârca şi m-a dus pe peronul gării Portăreşti, spre a mă îmbarca în trenul Calafat - Craiova, ca să fac liceul, senzaţia aceea de amar în toate încheieturile fiinţei mele nu mă poate părăsi nici acum, când îmi amintesc momentele plecării. Fireşte, mă strângeau pantofii, fireşte, făcuseră ai mei tot ce le stătuse în putinţă ca nu cumva să nu mă strângă pantofii, nu mă lăsaseră să îi port, nici măcar cu o săptămână înaintea plecării, eram obligat să arăt ca un pachet aşa, în sărăcia vieţii noastre de fiecare zi, ca un pachet fără nici o toleranţă, fără nici un pic de spaţiu liber. Picioarele mele de copil liber pe toate tarlalele de acasă intrau în acei pantofi ca ţăranul în Cooperativa Agricolă de Producţie sau în Gospodăria Agricolă Colectivă, cum i se spunea.

Mă simţeam blocat, mă durea îngrozitor plecarea de acasă. Maica Mare mi-a cusut nişte bani în batistă, fiecare mă sfătuia să fiu bărbat, să fiu liniştit că nu e nici un necaz, mă duc să învăţ, mă duc să mă întorc om mare. Acum, în aceste zile în care mă pregătesc să mă întorc la Craiova, spre a începe drumul către Cotroceni, fac socoteala tuturor paşilor către Craiova pe care i-am făcut ca să iau foc într-una din băncile marelui liceu "Fraţii Buzeşti", cel mai glorios liceu al Craiovei, liceul pentru oamenii de toate condiţiile, liceul deschis copiilor de ţărani şi de învăţători, copiilor de preoţi şi de ţârcovnici, copiilor de ingineri şi de medici de la ţară.

Am reuşit între primii la acel examen, pentru că apucasem să învăţ limba română, literatura română şi matematica de la bunicul meu, învăţătorul pensionar Marin C. Păunescu, învăţător căruia statul român nu voia să-i dea pensia pentru că, deşi muncise pentru şcoala românească, fusese şi revizor şcolar de Dolj, nu avusese inspiraţia să se înscrie în Partidul Comunist din România înainte de a exista acest partid. Bunicul a fost toată viaţa un liberal moderat, nu s-a împăcat cu ţărăniştii din comună, chiar dacă ei făceau parte din familia noastră, prin alianţă, desigur, bunicul nu s-a împăcat neapărat nici cu tata în toate deşi, şi tata era liberal, un liberal mai aprins, mai zvăpăiat decât Tata Mare. Mama şi tata s-au cunoscut în Sălaj.

Să mă întorc însă la bunicul meu, cel mai puternic exemplar al familiei noastre în ce priveşte vocaţia intelectuală, omul cel mai realizat şi cel mai echilibrat, bărbatul care, cum îi plăcea să spună despre alţii, vorbeşte numai vorba de el, aşa era bunicul. Nu râdea niciodată cu copiii, nu le îngăduia libertăţi şi privilegii, nu le îngăduia şotii, nu le îngăduia prostioare, instaurase o atmosferă de austeritate în casă.

Nu ştiu cum va fi fost el înainte de mine, aspru am aflat că a fost mereu, dar mă consolez cu gândul că asprimea lui venea şi din condiţia specială în care trebuia să se găsească pe vremea când eu mă ridicam la viaţă. Era fără pensie, fiul lui cel mai credincios, în orice caz băiatul lui în care investise toată speranţa că va rămâne la Bârca să-i continue opera de gospodar şi de întemeietor de neam. Costică Păunescu, tatăl meu, era hăituit şi mutat din colţ de Dolj, în colţ de Dolj, neputând consolida cariera lui de dascăl al satului. Pentru că mai presus de orice, un om care face şcoala normală se gândeşte să se întoarcă între ai lui şi să-şi returneze, în mod explicit şi în mod implicit datoriile pe care le are faţă de comunitatea rurală. Să întoarcă, aşa cum zice poetul popular, să întoarcă lumina pe care a primit-o şi s-o pună în stare de funcţionare pentru ca ea, la rândul ei, să producă lumină.

(Va urma)