Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (46)

Ar fi incorect să trecem peste sugestia secretei creşteri antiistorice din versurile "Şi toţi copacii în păduri cresc noaptea/ numa-n rădăcină". Avea dreptate Edgar Papu care scria, în 22 ianuarie 1982, în revista "Flacăra", "Un mare poet imnic: Ioan Alexandru":

"Ioan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre - orice vers al volumului - ca şi cele ale imnelor anterioare - cuprinde o semnificaţie în formă parabolică, mereu dirijată ascendent, până la suprema asumare a Logosului. Ne întâmpină aici un fenomen pe care l-am mai întâlnit mai demult la noi şi în alte domenii artistice. Ne gândim şi la neîntrerupta pictură, pe zeci şi zeci de metri pătraţi, a Voroneţului, a Suceviţei şi a altor vechi şi auguste ctitorii ale noastre, pictură care, prin nemăsurata ei extindere în culori, îţi ia ochii dintr-o dată. Şi totuşi, nici la aceste fresce nu putem surprinde vreo trăsătură pripită şi superficială, vreun spaţiu neutru de umplutură, în vreme ce fiecare parcelă a lor se vede minuţios lucrată cu artă, arătându-se pătrunsă de câte o semnificaţie rituală. Tot astfel, fără excepţie, şi fiecare poem din Imnele Ţării Româneşti constituie echivalentul în poezie al acelor parcele pictate, concentrând într-însa câte un înţeles tulburător de ordin ontologic. întreaga culegere este o grindină de lumină".

Dar, lângă acest mare poet imnic, într-adevăr cel mai mare din întreaga istorie a literaturii române, trăieşte şi-şi cere drepturile acest mare poet, şi el printre cei mai mari, acest mare atlet al protestului, al dezgustului şi al revoltei.

Cel care şi-a asumat infernul, pentru a putea, liber, să acceadă la imn. Personal, nu cred că incomparabilul poet imnic ar fi avut credibilitate şi lumină atoateacoperitoare, fără toată perioada tensionată a tinereţii, fără lupta cu otrăvurile şi cu diavolul, fără suferinţa îndrăgită de-a se călugări, a poetului, într-o lume a tuturor tentaţiilor păgâne şi a tuturor agresiunilor atee. Unei generaţii moderne şi modernizante, care voia să se opună dezvoltării univoce şi dogmatice a României, pluralismul şi gherila pentru viitor, Alexandru i se împotrivea, la rândul lui, uneori ridicol, cu aplecarea lui spre trecut care era, în fond, după cum se vede astăzi, o îmbrăţişare dată eternităţii româneşti şi creştine. Dar eu, stimându-l pe călugărul Ioan, îl caut şi-l iubesc pe poetul Alexandru. După Ioan Alexandru rămâne poezie mai mult decât după o generaţie. Ce altceva decât un testament desăvârşit, scris în plină tinereţe, cu toate gândurile în expansiune, dar şi cu viziunea perfectă a plecării definitive, este inegalabilul poem "Clopotarul"?

Acolo-n Transilvania, în satul meu,
Voi fi purtat de alţii într-o seară,
Şi aşezat pe deal în ţintirim,
Adăugat la neamul de sub ţară.

Să-mi facă petrecanie ca la ţărani,
Şi un bătrân mă spele la fântână,
Mă-nfăşure în pânză de cânepă de-o fi,
Şi o făclie-n mână mi se pună.

Apoi, m-aşeze-ntr-un sălaş curat,
Şi preotul din sat mă prohodească,
Şi să se roage toţi, cât vor putea,
Ca ţărna-n pacea ei să mă primească.

Un prapor alb să fie, al Mirelui frumos,
La casa maicii, spânzurat de poartă,
Şi un colac şi un ulcior cu grâu,
Şi un ştergar i-atârne într-o toartă.

Mă pună-n dricul carului cu fân,
Şi înjugaţi doi bivoli din poiată,
Un om de treabă meargă-n fruntea lor,
Şi satul meu, cu-ncetul, să-l străbată.

Cădelniţa oprească la fiece răscruci,
Ca din scripturi părintele să spună,
Astfel, iubiţii mei, din vămi în
vămi,
Vom trece-aşa, cu bivolii-mpreună.
Copiii din clopotniţă, acolo sus,
Să privegheze cum învie satul,
Şi clopotarul pleacă dintre noi
Pe clopotul cel mare, la-mpăratul.

Dacă mie, acum, când o recitesc, încă îmi vine să plâng, de parcă aş întâlni-o prima oară, cum trebuie să fie acel poet care a scris poezia? Numai la "De-a v-aţi ascunselea", a lui Arghezi, mă mai îneacă lacrimile aşa cum simt citind "Clopotarul" lui Alexandru. Sau haideţi să ne spălăm sufletul cu această

Viţă-de-vie
Pe dealuri eşti lăsată să priveghezi în an
Purpura din adânc să nu se piardă,
Când se deşteaptă rănile-n adânc
Şi ceru-ncepe sângerând să ardă.

Două văpăi te macină la rând,
Cum spânzuri tânără de stâncă,
Te muşcă osemintele pe dedesubt
Şi lacrimile capul ţi-l mănâncă.

De-aceea stai ca vulturul pe ou,
Cu ghearele înfipte în coroană,
Când vânturile intră în stejari,
Unghiile să pătrundă-n rană.

Şi ochiul strâmb în capul solitar,
Ferăstruiască fulgerul fierbinte,
Până ce oul subt aripe copt,
Deşteaptă pui de vultur din morminte.

Când se străvede focul în pământ
Şi steaua spânzură în noapte,
Foc ruginiu rănind la subţiori,
Atunci în viaţă cerurile-s coapte.

Şi se cuvine-n taină să ieşim
Cu căngi pe deal şi cu harpoane,
Să tragem sângele în rană închegat,
Să-l frământăm în pâini şi în icoane.

***
A fost colegul, prietenul şi fratele meu. Mai tânăr decât Nichita Stănescu şi decât Marin Sorescu, dar mai bătrân cu doi ani decât mine, Ioan Alexandru (1941-2000) a reuşit, într-o viaţă de cucernicie şi rodnicie, să schimbe viaţa literaturii poetice româneşti, atât prin ceea ce a scris, ca poet al ei, cât şi prin ceea ce a pledat în cărţile lui publicate fragmentar, în mod semnificativ, în "Flacăra", condusă de autorul acestor rânduri. Ca vie conştiinţă a integralităţii româneşti, el a făcut nu numai operă de fiu credincios al Ardealului, ci şi operă conştientă, voită, de sinteză naţională, ca român bântuit de "soarta integrală a neamului", după expresia lui Goga, inspirată de şi consacrată lui Avram Iancu. Cu puţină vreme înainte de decembrie 1989, Ioan Alexandru a reuşit (împreună cu Arcadie Donos şi cu marile spirite ale Basarabiei înlănţuite) să aducă la Bucureşti şi să tipărească o primă Antologie a marii poezii române de peste Prut, din întreaga perioadă de după 23 august 1944. Gest dumnezeiesc! Gest Brâncovenesc! Gest de poet al neamului său! Gest ca în "Ars poetica":

Oriunde-aş fi, oriunde mă voi duce,
Fără Patrie, rămân fără de cruce,
Fără Părinte, nu e cu putinţă
Să mă hrănească pâinea-ntru fiinţă,
Pe cât ca jertfa altora se frânge,
Prisoseşte astăzi ce n-ajunge,
Nestrăbătută lacrima-i durere,
Împărtăşită, zvon de înviere,
De unul singur să mă mântui nu pot,
Trăiesc în neam ca limba într-un clopot.

Într-un decembrie de mult, am fost convocat, în calitate de secretar al organizaţiei UTC de la Uniunea Scriitorilor, la preşedintele Uniunii, Demostene Botez, ca să mi se spună că s-a hotărât (acest "s-a hotărât" era nota supremă de autoritate, cine mai putea scormoni, să vadă ce persoană s-ar putea găsi, dincolo de acest impersonal "s-a"?) ca şi tinerii scriitori să participe la glorioasa sărbătorire a zilei de 30 Decembrie (1947), când s-a întemeiat Republica Populară Română.
De fapt, Demostene Botez nici nu prea vorbea cu noi, el emitea numai îndrumări generale cu privire la felul în care trebuie să ne prezentăm la şezătoarea de la Ateneul Român, la care vor participa mulţi tovarăşi cu munci de răspundere din activul de partid al Capitalei şi chiar şi tovarăşi din conducerea partidului şi statului. Nu s-a insistat asupra calităţii şi tematicii poeziilor ce trebuiau încredinţate, pe cale orală, publicului, din moment ce eram noi între noi, bătrâni şi tineri comunişti şi aveam şi susţinerea nemembrilor de partid, într-o unitate de nezdruncinat (cum spunea o lozincă a epocii). Ne-am pregătit cu toţii de luminoasa zi.
(Va urma)