Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (5)

 (continuare)

16 august 1986, Păltiniş, însoţindu-l pe Adrian Păunescu la Constantin Noica - Caietele lui Eminescu

Constantin Noica: Eu cred că, în civi­li­za­ţia viitoare, a butoanelor şi a ma­şinilor, femeia va scădea ca importanţă.

Adrian Păunescu: Nu cred asta, eu sunt un păşunist. Nu cred că va putea vreodată exista o maşină care să scadă din importanţa femeii, şi a oricărui om, de fapt. Vă repet, sunt un păşunist convins şi voi muri aşa.

C.N.: (uitându-se la pozele, făcute acum o săptămână) Ţin să vă spun că sunteţi partinici. Pe A.P. îl faceţi aşa frumos, iar pe mine... Ce, aşa arăt eu? (în­tor­cându-se spre A.P.) Vă mulţumesc pentru pepeni şi struguri, m-aţi făcut fericit.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

A.P.: Am vrut doar să vă trezesc ins­tinc­tul teleormănean. Iar de poze, nu sunt ai mei vinovaţi, ci prietenul meu Ion Haşigan, care le-a developat în Sibiu (fi­reşte, A.P. glumeşte că filosoful a ieşit bă­trân în poze datorită laboranţilor).

C.N.: Să-mi spuneţi ce poze am dreptul să iau, pe alese sau la întâmplare?

A.P.: Orice.

C.N.: (între timp, am intrat deja în casă. Frigul de munte ne-a alungat din curte). Geo Bogza cum vă place?

A.P.: Aş minţi dacă aş zice nu. Mai ales când e supărat îmi place. Ştiţi, el are o mie de acoperişuri şi nici o temelie. Dar dum­neavoastră ce părere aveţi de Be­niuc?

C.N.: Era o mare speranţă în ge­ne­ra­ţia noastră. Aveam un prieten care picta, Bobu, şi care semna uneori „P.S.”, adică Pentru Subzistenţă. Aşa şi Beniuc ar fi tre­buit să facă. Haideţi să-i lăsăm pe ăştia. Uitaţi câteva note despre Eminescu, din caietele lui. Notaţii fugare, 42 de liste de rufe, date la spălat, din care două în nemţeşte. În fine, sunt 800 de file, din 8000, în limba germană... E o carte necitită încă. Călinescu a trecut aşa, cam uşor, peste ele, Perpessicius nu ştia germana, astfel că toate aceste 800 de file nu au fost publicate niciodată. Le-am adus aici, la o germanistă. Gândiţi-vă ce grav este pentru noi: 800 de file scrise de Mihai Eminescu, ne­cu­nos­cute criticilor români! şi sunt unii care trăiesc din Eminescu! În „Caietele Emi­nescu” e imaginea unui laborator extraordinar, unde se petrecea ceva fără echivalent în lumea românească. Şi n-aţi crede câte a încercat să înveţe omul ăsta. Făcea exerciţii de logică, apoi scria o pagină de cuvinte sanscrite. A copiat o gramatică slavonă, un tratat de chimie şi te întrebi, săracul, ce ştia? Dar tu ce ştii? Nimic! Şi, dacă ştii, ştii câte una... şi ri­me extraordinare, care, singure, re­pre­zintă un poem...

A.P.: ... tot amurgul, într-o rimă...

C.N.: Încercări... De exemplu, îi ia unui cuvânt rădăcina germană şi îi caută echivalente româneşti. Are o încercare de dicţionar german-latin-român. Şi to­tul, în 15 ani! Ştiţi cum a înnebunit? Era la Slavici. A intrat în baie şi a ieşit de aco­lo strigând. L-au luat, iar doamna Sla­vici i-a păstrat caietul şi i l-a dat lui Ma­iorescu. Îşi publicase volumul de poezii. Se credea că acolo, în caiete, e zgura.

A.P.: Nu ştiţi ce striga?

C.N.: Nu, mai bine ne închipuim că ar fi o pictură. (Îi dă lui A.P. foi cu notiţe, pe care le-a luat citind „Caietele lui Eminescu”). De la Zaharia Stancu, tot mă amă­gesc. Din 44 de caiete, 6 sunt în creion şi nu pot fi fotocopiate. Am fost la o întâlnire şi m-am supărat că ne-au zis să vor­bim doar 40 de minute, aveau nu ştiu ce piesă de teatru. Le-am spus să ple­ce cine vrea, că le voi vorbi, le voi citi din caietele nefacsimilate, care pot dis­pă­rea... „Ca o spaimă împietrită / Ca un vis încremenit.” (A.P. mă bate pe picior, să notez şi următoarele cuvinte, pe care fi­lo­soful le rosteşte, tare, citind uluit din notele care au dus la poemele eminesciene). Tot universul caietelor: „Tu, blond noroc al unui vis deşert...”. Şi n-am avut caietele astea decât două săp­tă­mâni. Uitându-mă atent, am văzut că are şi alte lucruri, care scapă, la prima ci­ti­re. Am mai cerut, dar nu mi le-au mai dat. Am făcut urât, că le-am văzut, în gra­bă, numai două săptămâni. Am ră­mas cu ce am furat, şi am furat cât am putut. Ce am copiat, am copiat cu pie­ta­te. Le pun în condiţii deosebite, pentru generaţia viitoare.

A.P.: Aţi spus frumos „copiate cu pie­tate”.

C.N.: Uitaţi câteva notaţii, de când era sufleur:

„Moartea este stingerea conştiinţei iden­tităţii numerice”.

„Toată vinovăţia constă în împrejurarea că omul nu-şi dă seama de proprie­tatea numerelor binome.”

„Este numărul formelor de natură mărginit sau nu?”

A.P.: E o aventură formidabilă. Dacă aş avea o revistă acum! åsta e un roman al sfârşitului de veac spiritual XX (citeşte din hârtiile pe care i le întinde Noica):

„256”: „Pământul nostru e mai sărac în genii, decât universul în stele fixe...”.

Aventura cea mai fascinantă este să-l reconstitui pe Eminescu din acestea toate. Ce hachiţe, ce gusturi a avut?! (A.P. citeşte grăbit o frază critică a lui Eminescu, la adresa lui Titu Maiorescu, cuvinte pentru care, probabil, acesta din urmă nu a dat mai devreme în vileag existenţa „Caietelor”. Apoi: „Un Lu­cea­făr, un luceafăr, / Înzestrat cu mii de raze” şi, imediat, ca din altă lume, pe ace­eaşi pagină: „4 cămăşi, 3 gulere, 4 pă­rechi de ismene”.

C.N.: (citând din necunoscutul Eminescu): „Una pentru mai multe: rău, mai multe pentru una: mizerie, mai multe pentru mai mult: mult”. (A.P. îl priveşte cu capul în palme). Manuscrisele Bălcescu sunt distruse pentru că, în anii ’50, toţi ţiganii şi nepricopsiţii au pus mâna pe ele.

A.P.: Eu aş scrie o carte despre im­pac­tul dumneavoastră cu Eminescu.

C.N.: Eu, în afara lecturilor zilnice, doar două săptămâni am citit „Caietele Eminescu”. Şi am ajuns eminescolog. În „Caiete”, îl citeşti pe dinăuntru. Aveţi aici laboratorul lui: „Redă-mă nefiinţei”, „Şi popoarele dorm”. Eminescu a rămas co­rigent la 17 ani, la Blaj, dar a plecat în de­sagă cu ceea ce a folosit mai târziu. Cu ge­niul. Dacă citesc fraza aceasta, 90% dintre poeţii tineri se lasă de poezie: „Are omul un stăpân. şi acela e infini­tul”. „Limba română e bună gospodină la ea acasă”. Şi câteva sensuri ale cuvintelor. În­totdeauna, când e vorba de produsul ju­decăţii, la Eminescu este „judeţ”, şi nu judecată, care este altceva, în în­ţe­le­ge­rea lui. „Semădan” este cel care dă sea­mă, „jidovină” este o mică scursură de apă, „nadă”: o adunare de vietăţi săl­ba­tice, şi nu ispită, momeală. Sunt prin­tre puţinii care ştiu tot. Iorga era ex­t­raordinar. A spus că nici un rând din Emi­nescu nu trebuie trecut cu vederea. Dacă suntem zece care am văzut tot! Îl pre­o­cupa situaţia Ardealului: „Să pri­vească-Ardealul / Lumii i-e ruşine”...

A.P.: Parcă, totuşi, este „lunei”, nu „lumii”.

C.N.: Nu, lumii! Imposibil să fi copiat greşit.

A.P.: Totuşi, nu-l văd scriind „lumii”.

C.N.: A, da, „lunei”, aveţi dreptate! Mai greşeau şi Perpessicius, şi Călinescu. Mi-aţi deschis ochii şi-mi dau seama că aşa este. (Mâncăm mămăligă cu lapte). L-aţi avut pe Perpessicius, în ediţie completă, cinci volume?

A.P.: Da.

C.N.: Un volum l-a supărat pe rabi­nul Moses Rosen.

A.P.: Dar nu ar trebui acceptată discuţia aşa. Eminescu este el, când este întreg. De pildă, eu am recitat „Doina”, în fiecare spectacol, în ultimele 8 luni ale Cenaclului Flacăra.

C.N.: Da? Nu am ştiut. Au avut grijă să nu ajungă la noi, cei ce nu puteam par­ticipa la cenaclurile dumneavoastră, chestiunea asta absolut remarcabilă.

(Va urma)