Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (13)
27 august 1986, pe drumul Cluj-Ciucea-Oradea-Băile Felix -La cererea lui Adrian Păunescu, Nicolae Ceauşescu a scos „Doina” lui Eminescu de sub interdicţia stalinistă
De dor de Cenaclu, ascultăm câteva casete. Dăm peste câteva înregistrări din concertele în care A.P. a recitat „Doina” de Mihai Eminescu. A fost primul (şi singurul) intelectual român care a recitat constant, în public, poezia lui Eminescu (interzisă după 1944 cu desăvârşire). Şi nu o zi-două, ci seară de seară, începând din 13 noiembrie 1984 până la ultima manifestare a Cenaclului „Flacăra”, din 15 iunie 1985, la Ploieşti.
E adevărat că tata i-a cerut lui Nicolae Ceauşescu încă din 1968 permisiunea să spună capodopera Poetului Naţional, dar şeful statului nu a dat aprobarea decât zece ani mai târziu. Atunci, în 13 noiembrie 1984, tata a plecat din turneul Cenaclului, către Bucureşti, să avertizeze conducerea ţării că un grup de maghiari intenţionează să lanseze o proclamaţie de autonomie a Transilvaniei. Agenţiile de presă erau pregătite, Ardealul era sortit unui scandal internaţional fără precedent, pentru că respectivii scriitori maghiari nu erau – cum am mai spus – nişte cetăţeni oarecare, ci făceau parte din structuri oficiale ale CC al PCR şi ale republicii române.
Atacul la adresa statului român s-a dezamorsat. Proclamaţia nu s-a dat. Câţiva oficiali din rândurile Securităţii şi din conducerea teritorială l-au rugat pe tata să nu insiste prea mult în faţa lui Nicolae Ceauşescu asupra surselor, absolut personale, prin care A.P. a primit informaţia (o artistă unguroaică), pentru că preşedintele s-ar supăra, sesizând că Securitatea nu şi-a făcut datoria, şi a fost nevoie ca un poet, prin mijloace proprii, chiar intime, să se informeze şi să evite un gest catastrofal, îndreptat împotriva României. Evident, cei responsabili cu circulaţia informaţiilor în ţară ar fi fost sancţionaţi. La întâlnirea de la Bucureşti, în puţinele ore cât a stat, A.P. a primit prin intermediul lui Nicu Ceauşescu (care era foarte bolnav) aprobarea transmisă de Nicolae Ceauşescu că se poate recita în public „Doina”. S-a mai întâlnit atunci, la Nicu Ceauşescu, cu Eugen Barbu, cu Dinu Săraru şi Nicolae Dragoş. Iar acum noi ascultăm doar o înregistrare de la Turda, din 1984. Ce a rămas din Cenaclul „Flacăra”.
Ziarişti daţi afară de la „Flacăra”
Vorbim despre situaţia gravă de la Bucureşti. Trei ziarişti au fost daţi afară de la revista „Flacăra” (de unde A.P. a fost dat afară în 1985), pentru vina de a fi participat la sărbătoarea de aniversare a 43 de ani, pe care a găzduit-o tata, la 20 iulie 1986. E vorba despre gazetarii de mare şi recunoscută valoare Ovidiu Ioaniţoaia, Dan Bârlădeanu şi Sorin Postolache. Cel mai mult, tata e afectat de scoaterea lui Dan Bârlădeanu, care a lucrat în redacţie, încă de la întemeierea publicaţiei „Flacăra”, în anul 1953. Îmi spune: „E foarte grav dacă au început din nou să acţioneze turnătoria, dosarul şi informaţia unilaterală. În scurt timp s-ar putea să vedem şi suprastructura organizată numai după dosare. Am fost mereu împotriva aprecierii omului, nu după valoarea faptelor sale, ci după rasă, condiţie socială anterioară, sau după faptul că are rude în străinătate, ori alte neamuri, descoperite că au fost legionari”.
Tot în aceste zile se produc schimbări în rândul cadrelor superioare de partid şi de stat la Bucureşti. Primesc noi însărcinări tovarăşii Pacoste, Gigea, Andrei, Văduva şi Bobu.
Citește pe Antena3.ro
Prietenul anevoie se cunoaşte
Nu de mult, ştefan Andrei, fostul ministru de Externe, i-a telefonat lui A.P. şi i-a spus: „Măi, băiete, ştii la ce m-am gândit eu? Că prietenul anevoie se cunoaşte. E bună, nu?”. Şi are dreptate ştefan Andrei. Din atâţia, care-i căutau compania lui A.P., până destul de recent, puţini mai apar azi să recunoască prietenia anterioară. Anevoie îi găsim, azi, pe falşii prieteni, pentru că anevoie, şi nu doar la nevoie, se cunoaşte prietenul adevărat. Ion Vulturar scoate din memorie o întâmplare cu Ştefan Andrei, care i-a spus unui anumit cetăţean, la o întâlnire: „Mă, băiete, ai plete albe, ca de marchiz”. La care „marchizul” a răspuns: „Oi avea eu plete de marchiz, dar am o slujbă de valet”.
29 august 1986, Băile Felix-Oradea- Cum s-a lăsat A.P. de fumat după 400.000 de ţigări
Tata a fost un fumător pasionat, de la vârste destul de tinere, 14-15 ani, după cum îşi aminteşte, până la 27 de ani. Mai ales după ce a venit în Bucureşti, la 16 ani, şi după ce, puţin mai târziu, a intrat în lumea literară, a început să fumeze foarte mult. Uneori chiar peste 80 de ţigări pe zi, care era porţia obişnuită. Tutunul era ieftin şi de foarte bună calitate în anii ’60. Tata prefera mărcile tari, „Papastratos”, „Old Navy”, „Gitanes”, „Petit Caporal”, „Gauloise” şi „Mărăşeşti”. Când a plecat în America, la o bursă de un an academic, oferită de Guvernul SUA, la Programul Internaţional al Scrisului, la Iowa, şi-a luat, printre bagaje, un geamantan întreg de ţigări, de toate felurile, ca să nu cheltuiasc banii pe ele, peste Ocean. La vreo două săptămâni după sosirea în Statele Unite, unde fusese nominalizat ca bursier împreună cu un al doilea scriitor român, Aurel Dragoş Munteanu, pe 13 octombrie 1970, într-o seară, tata stătea de vorbă cu prietenul A.D.M.
Cu ţigara în gură, după o zi în care fumase continuu, A.P. îşi asculta prietenul vorbind despre ambiţie şi ambiţioşi. Tu, Adriane – zicea A.D.M. – eşti un om al marilor ambiţii, dar numai în acţiunile importante. Eşti în stare să faci orice, dar în fleacuri, cum ar fi, de exemplu, fumatul, nu-ţi poţi demonstra ambiţia. Adică, nu cred că ai fi în stare să te laşi de tutun.
Revoltat că i se pune la îndoială puterea de stăpânire şi autocontrol, tata a răspuns pe loc: ...de mâine ...adică nu, chiar din noaptea asta, mă las de fumat. Şi nu din noaptea asta, ci chiar din momentul ăsta. Termin ţigara şi va fi ultima pe care am fumat-o. Dar stai puţin, nu mă las de la ţigara următoare, ci de la ţigara asta. Şi nici măcar n-o termin. O sting şi sunt fostul fumător Adrian Păunescu.
Nimeni n-a crezut că aşa se va şi întâmpla. Nici cunoscuţii, nici prietenii, nici familia, care era în ţară (cu excepţia mamei, pe care tata reuşise s-o ia în America, acordându-i jumătate din bursa sa). Sigur că a fost foarte greu. Un lup în patria oilor ar fi considerat chinul abstinenţei mai mic, decât tata, fumătorul pasionat, care abia venise, pentru un an de zile, în patria ţigărilor. Stări de rău, coşmaruri cu incendii, declanşate de la ţigara uitată aprinsă în cameră, plăcerea propriu-zisă de a inhala fumul i-au marcat lui A.P. nu numai zilele şi lunile, dar şi anii următori.
Era un adevărat jongleur al tabietului. Arunca ţigara, din dreptul pieptului, direct în gură, şi rareori dădea greş. Cu un deget proptea băţul de chibrit în cutie, pe care o azvârlea în sus. Datorită frecării, băţul se aprindea şi rămânea între degete, cutia revenea în palmă, iar băţul aprins îşi făcea datoria, la capătul ţigaretei. Şi astăzi, după mai mult de 15 ani, de când procedeul n-a mai fost folosit decât simulativ, A.P. mai reuşeşte artificii de acest fel. Pune chiar ţigara în gură, dar nu o aprinde şi ne dă emoţii că ar putea reveni asupra hotărârii din 1970. Anii trecuţi, când tuşea foarte tare, A.P. mai expectora, încă, particule negre-cenuşii, rămase, probabil, în plămâni, de la cele aproximativ 400.000 de ţigări consumate.
Eu eram mic atunci când s-a petrecut această cotitură importantă în sănătatea şi viaţa tatălui meu. Aveam 1 an şi jumătate, eram la Bucureşti cu sora mea Ioana şi cu bunicii, în casa din Strada Sandu Aldea 24, unde abia ne mutasem. Amintiri nu mai am decât, parcă, o scenă dintr-o mare înghesuială de oameni, când trebuia să dau un buchet de flori cuiva, am fost direcţionat către tata, dar eu am ajuns la altcineva şi i-am dat buchetul cu generozitate. Se zice că tata m-a recuperat, m-a luat în braţe, iar eu aş fi întrebat: „Cine e nenea ăsta care mă ia în braţe?”. E vorba despre întoarcerea părinţilor din Statele Unite în 1971. Aveam, deja, 2 ani împliniţi şi cred că e primul semn de amintire, rămas tulbure în creierul meu. Aş fi vrut să fiu mai mare în asemenea momente importante. Dar reconstruiesc momentul de mare ambiţie, pe care a dovedit-o A.P. în 1970, de fiecare dată când ne aflăm sub efectul vreunei arome plăcute de tutun, pe care tata o gustă cu nările, oprindu-se la atât.
(Va urma)
