Viorile marilor noştri actori

Vioara la care actorii interpretează este de fapt fiinţa lor şi cu cît corzile spiritului şi sufletului lor sînt mai bine stru­nite, cu atît simfonia este mai sublimă.

Vioara la care actorii interpretează este de fapt fiinţa lor şi cu cît corzile spiritului şi sufletului lor sînt mai bine stru­nite, cu atît simfonia este mai sublimă.

Pe o bază narativă den­să, filmul a oferit şansa unor actori, rămaşi în memoria noastră prin maturitate artistică şi maximă strălucire, să dea viaţă unor personaje extrem de iubite. Le sîntem datori pentru eroii cărora le-au dat viaţă pe marele şi micul ecran, de aceea credem că elogiul nostru pentru marii dispăruţi Aurel Giu­rumia, Haralambie Boroş, Gyorgy Kovacs, Zephi Alşec, Florin Tănase şi Peter Paulhoffer este binevenit, iar amintirile profesorului Constantin Codrescu, ale cărui amintiri din perioada filmărilor ne-au uns la suflet, credem că sînt eloc­vente. “Filmul «Pistruiatul» a contribuit la aşezarea unui anumit gen de filme în Ro­mânia”, spune Constantin Codrescu. “Scenariul a fost construit în limitele posi­bi­le din acea perioadă, limite aşezate într-o anumită conjunctură. A fost un film uşor de construit, cu calitatea clară, la care s-a adăugat şi calitatea regizorului. În plus, a fost şi acel copil, Costel Băloiu, care a reuşit să aducă o notă de ori­gina­litate filmului”, ne-a mărturisit Constantin Codrescu.

Partituri. “«Pistruiatul» a fost un fenomen de masă, pentru că reprezenta o formulă nouă, foarte bine gîndită, într-o conjunctură dificilă. S-a găsit o cheie, o breşă – aventura, idee care suna bine – scrisă într-un spaţiu de trecere uşor confuz şi lăsat la aprecierea auditoriului. A avut un succes incontestabil şi foarte mult din acest succes s-a datorat acestui băiat, care a făcut un lucru bun, fiind un copil bine ales. Eram foarte bun prieten cu Francisc Munteanu în acea perioadă. Eu aveam partituri mai importante atunci, iar Sergiu Nicolaescu şi, mai ales, Francisc Munteanu m-au rugat să particip şi la acest proiect. Nu cred nici astăzi că lucrurile nu mai au importanţă. Am acceptat cu foarte multă plăcere. Eram de acord că şi într-un rol mic se poate încerca ceva bun. Trecerea de la un registru la altul, în pauze, în care făceam şi altceva, ţine de metamorfoza internă a fiecăruia, de formatul profesional. Aveam ani buni de experienţă în teatru şi film. Erau anumite elemente importante care făceau posibilă această trecere, dar cel mai important dintre toate se numeşte TINEREŢE, care înseamnă enorm, incredibil de mult”, şi-a amintit Constantin Codrescu.

Meserie. “A fost o experienţă plăcută, plecînd de la ambianţa locului în care s-a turnat filmul, la Mediaş. Atunci au fost cîteva scenarii care au construit soluţii. Acestea au mers progresiv, astfel încît, în cele din urmă, filmul “Lu­mini şi umbre” a suferit chiar şi o tristă întrerupere, pentru că începeau să se spună lucruri mai apăsat, cu autoritate profesională, lucruri care nu conveneau Regimului. “Pistruiatul” a presupus un efort comun, începînd cu scenariul, cu regizorii, cu actorii şi cu un rezultat remarcabil pentru acea perioadă, eră în care filmele trebuiau să fie mai rezervate ca arie. Era o strădanie pentru filmul românesc să iasă din acest unghi. Cu Francisc Munteanu am avut o prietenie frumoasă, de suflet, o relaţie umană, dincolo de relaţia profesională. Eram într-o permanentă relaţie de prietenie, ne vizitam aproape zilnic. Mi s-a părut că prietenia noastră a fost mult mai complexă decît era colaborarea profesională. Credeam în el, mai ales ca regizor şi ca scriitor. M-am bucurat că a fost şi Sergiu atunci. Este un profesionist excelent, dedicat meseriei, chiar fanatic al acestei meserii. Vîrsta îşi spune şi la el cuvîntul. Ceilalţi colegi...? Deseori îmi este şi frică să mă mai gîndesc care au fost şi care mai sunt... N-avem ce face, unii trec mai repede pragul morţii, alţii mai uşor. Prea mulţi nu mai sunt... E cumplit. Cînd vezi că în jurul tău copacii se taie şi la propriu, şi la figurat... Arborii încep să dispară, din păcate... Filmările au fost modeste, lucruri normale. Mergeam zilnic la Mediaş, ne întoarcem apoi la datoriile bucureştene noaptea. Aunci se putea, eram tineri. Eram legat de Mediaş, aveam o colaborare cu Teatrul Popular, cum se numea atunci, aveam cunoscuţi acolo şi mă bucuram de această deplasare. Chiar dacă oraşul părea cam cenuşiu, avea totuşi specificul lui, un farmec cu totul special. Şi mai erau şi tinereţea, munţii”, a încheiat Constantin Codrescu.