Zmei, zmeoaice, maştere

Nu toate popoarele au basme propriu-zise, ci doar poveşti cu animale sau fabule populare. Trebuie spus că basmul se diferenţiază de poveste prin fapul că primul are mai multe elemente imaginare. Basmele, poveştile, legendele, sărbătorile ciclului vieţii moştenesc, aşa cum e de aşteptat, ceremonii şi ritualuri antice, iar personajele mitologice implicate în acestea au, la rândul lor, origine antică (Ursitoarele, Zânele, Striga, Zorile şi altele).

MUMA-PĂDURII
Nici un personaj nu este atât de rău ca Muma-pădurii. Se mai numeşte: Pădureanca, Păduroaica sau Surata din pădure. Are înfăţişarea unei femei bătrâne, foarte urâtă, "înaltă, cu păr lung până în pământ", care "totdeauna boceşte prin pădure". Apare uneori ca o călugăriţă cu părul despletit, alteori apare ca jumătate femeie şi jumătate bărbat, jumătate om, jumătate lemn, dar poate lua şi alte înfăţişări ca, de pildă, cea a unui copac crăcuros. Legendele, poveştile sau basmele din diferite zone ale ţării, cum era de aşteptat, o descriu în mod diferit. De pildă, în Ţara Haţegului se spune că Muma-pădurii trăieşte în câte o nuia groasă cu multe încrengături, iar arderea acestor nuiele aduce numai necaz. În Bucovina, Muma-pădurii este numită şi Ştima sau Potca-pădurii şi este descrisă ca o femeie frumoasă, având însă darul de a lua orice altă înfăţişare. În unele zone din Oltenia, ea este înfăţişată ca o fată foarte frumoasă şi păstrează celelalte însuşiri: trăieşte în zone întunecoase din pădure, fură somnul altor copii şi-l dă propriilor copii, făcându-i pe aceştia din urmă mai "cuminţi". Alte atribute ale Mumei-pădurii ar fi grija tuturor copacilor, pe care îi alăptează ca pe copii şi chiar îi meneşte să trăiască sau să fie tăiaţi. Ea caută să ucidă sau să sperie oamenii. Muma-pădurii plânge ca să ademenească oamenii: dacă o întrebi de ce plânge, ea va răspunde că nu are ce mânca. Dacă îi dai o bucată de pâine, ea nu are ce rău să îţi facă. Ea poată să pocească feciorii neînsuraţi şi fetele nemăritate, ademenindu-i cu glas prefăcut în 99 de feluri. Ea poate fura copiii din leagăn şi să îi înlocuiască cu ai săi. În Transilvania, femeile lasă de pază lângă copii mătura şi foarfecele.

ZMEUL
Acesta reprezintă principalul duşman al eroului, al unui Făt-Frumos. Zmeul este un personaj fabulos, are înfăţişarea unui balaur, de multe ori, trăieşte în palate strălucitoare şi deţine domenii de vânătoare. Arma zmeilor este buzduganul. Îşi anunţă prezenţa aruncând un buzdugan înaintea sa, semnalul că masa trebuie să fie gata. Zmeul îl provoacă la luptă pe Făt-Frumos astfel: "Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă dreaptă să ne batem?". Lupta se încheie de cele mai multe ori atunci când flăcaul îl îngroapă pe Zmeu în pământ până la gât şi apoi îi taie capul. Cu toatea acestea, cea mai de temut este mama zmeilor, căci ea îi urmăreşte pe fugari, trecând peste munţi, păduri şi ape. Uneori, atât ea, cât şi zmeii pot căpăta altă înfăţişare. Zmeul, asemeni oamenilor, are familie, fraţi, surori, fii, se poate spune chiar că duce o adevărată viaţă de familie într-o gospodărie aşezată. Nu e în nici un caz o vietate sălbatică. În privinţa caracterului, zmeoaicele, îndeosebi mama zmeilor, sunt mai aprige. Fata-voinic, furând pe Ileana-Sânziana pentru stăpânul ei, împăratul, mama zmeului se ia după ea ca o leoaică, "cu o falcă în cer şi una în pământ", aruncând văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. Zmeii trăiesc în ţări cu împăraţi şi crai, constituie armate, apar în masă.

RĂUL ŞI BINELE
În basme, acţiunea binelui este o replică la situaţiile provocate de eroii negativi. Lăsate fără această luptă dintre bine şi rău, basmele pierd caracteristica lor de bază. Trebuie spus că sunt multe secvenţe în basme unde eroii negativi par mai puternici, mai fioroşi, cu mult mai multe puteri supranaturale. Însă, chiar atunci când devine aproape sigur că personajele negative vor câştiga bătălia, se produce o întorsătură, şi Făt-Frumos sau alţi eroii pozitivi ies victorioşi. Acest tip de momente dă o intensitate mai mare naraţiunii, lupta dintre bine şi rău este mult mai bine simţită de cei mici, emoţiile sunt mai mari. Deznodământul ajunge să fie trăit ca atare. Eroii buni ai basmelor constituie modele de curaj, cinste, modestie, hărnicie, ascultare, iar cei răi le arată copiilor nenorocirile la care pot duce laşitatea, minciuna, lenea, înfrângerea, răutatea sau invidia.

Păduroiul

Puţini ştiu că Muma-pădurii are un corespondent masculin numit Păduroiul, Moşul-codrului sau Mareş-tată, în funcţie de regiunile etnografice. În poveştile din Oltenia, de pildă, acesta este este descris ca având "ochii cât sita, capul cât târna şi dinţii cât secera". Păduroiul este un personaj negativ, acesta mănâncă oameni, în special copiii, dar este cam slab de minte, putând fi uşor păcălit. În multe versiuni ale poveştilor, Moşul-codrului este descris ca fiind mai periculos decât un zmeu, de pildă, pentru că el apare pe întuneric, poate răpi copiii şi este foarte nemilos. Cu toate acestea, faţă de Muma-pădurii, personalitatea Moşului-pădurii este mult mai "sărăcăcioasă", lipsind multe detalii privind originea sa, înrudirea cu alte personaje sau alte amănunte. Păduroiul este considerat a fi corespondentul lui Faunus sau Silvanus din mitologia romană. În mitologia slavă, Păduroiul este întâlnit cu numele Lyeşy sau Leşij, un geniu al codrului.

Balaurul

Balaurul se întâlneşte în multe poveşti şi nu se confundă cu zmeul. El este o reptilă monstruoasă, foarte des întâlnită în basme având trei până la douăsprezece capete, vărsând foc şi smoală pe nări. El este "acea dihanie argintie, cu pielea solzoasă şi coada despicată în nouă fuioare, ca nouă şerpi subţiri. Capetele balaurului se mişcau în toate părţile, iar bilele de mărgean ale ochilor păreau că au cuprins deja toată lumea văzută şi nevăzută". Balaurul se deosebeşte aşadar de zmeu prin aceea că este o reptilă gigantică cu mai multe capete. Deci el este un animal. Sunt balauri zburători şi balauri nezburători. Balaurul se hrăneşte adesea cu oameni. A fost odată într-o ţară un balaur mare. El avea şapte capete, trăia într-o groapă şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascuns până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care-l trăgea la moarte. ("Balaurul cel cu şapte capete").

Sfânta Vineri

Deşi apare în multe basme populare, puţini folclorişti se încumetă să susţină cu încredere măcar câteva amănunte legate de originea acestui personaj. Sfânta Vineri este învăluită în mister. Ea poate fi urmaşa unui cult străvechi, poate să provină din credinţă creştină care face din ziua de vineri zi de post (ziua de îngropare a Mântuitorului) sau poate avea ca sursă o credinţă orientală care consideră vinerea ca zi de odihnă. Unii folclorişti o asimilează pe Sfânta Vineri cu Venus sau chiar cu Sfânta Fecioară. Reprezentarea Sfintei Vineri este aceea a unei vădane, rea şi năpăstoasă, care nu îngăduie gospodinelor anumite munci în ziua ei din săptămână ca, de pildă, făcutul leşiei, fiertul cămăşilor sau torsul lânii. Totuşi, în basme, Sfânta Vineri nu este cu precădere un personaj negativ, ci ea reprezintă un personaj justiţiar, chiar dacă are caracteristici "demonice".