La 12 iunie 1941, Ludmila Gluschevici venea de la Iasi sa-si vada parintii ramasi la Soroca. In cateva ore era intr-unul din trenurile care au dus 21.000 de basarabeni catre Siberia.
Jurnalul National: Doamna Ludmila, cum a inceput calvarul?
Ludmila Gluschevici: Ziua de 13 iunie 1941 o pastrez in memorie pana astazi. In acea noapte neagra au venit rusii si ne-au anuntat ca suntem obligati sa plecam din casa in 15-20 de minute. Tatal meu era directorul Bancii "Basarabia", fapt pentru care eram considerati familie de "culaci", chiaburi. Au adus o caruta in fata casei ca sa ne luam lucrurile, iar un soldatel, mi se pare din Azerbaidjan, i-a spus mamei intr-o rusa pocita ca plecam in Siberia si ca vom avea nevoie de haine calduroase. Ne-am luat ceva imbracaminte, dar multi dintre cei ridicati au plecat doar in halate si cu picioarele goale. Eram foarte inspaimantati. Peste jumatate de ora am parasit casa noastra. Pentru 16 ani. Tata a fost luat de langa noi, impreuna cu alti capi de familie, si nu am stiut nimic despre el vreo doi ani.
Inceputul dramei
Unde ati fost dusi?
Am fost urcati in trenuri si dusi in Siberia. Eram prin Ural cand am auzit ca a inceput razboiul. Am mers foarte mult, fiindca trenurile cu casa mortii erau transferate pe liniile laterale, cele principale fiind destinate militarilor care plecau pe front. Eram vreo 40 de persoane intr-un vagon de transportat vite si bine ca mama luase de-acasa plapumile si pernele. In tren ne dadeau paine si foarte putina apa. Ne deschideau o data la doua zile usile si ieseam ca salbaticii si ne faceam "nevoile". Am suferit foarte mult, nu atat material, cat moral. Atunci ne-am pierdut demnitatea de oameni, nu mai stiam ce-i rusinea. In primele zile ale lunii septembrie am ajuns la destinatie - raionul Sigarka, regiunea Tomsk.
Cat adevar este in expresia "Siberii de gheata"?
Pentru prima data am vazut zapada la inceput de toamna, ne era foarte greu sa ne adaptam la clima de acolo. Locuiam intr-o casa careia i se spunea "izba". Aceasta era construita din lemn, avea o singura odaie si un cuptor mare in mijlocul ei. In primul an mureau des copiii mici si batranii. Zilnic inmormantau pe cineva. Cadavrele erau ingropate in zapada, fiindca nu se putea sapa pamantul. Primavara se faceau transee, unde se aruncau cei decedati... Cand am fost deportata eram gravida. Sotul era militar in Armata Romana. Baietelul nascut a murit la un an si sapte luni in Siberia, de bronsita. Nu am mai avut alti copii.
O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei
Citește pe Antena3.ro
V-ati mai intalnit cu sotul?
Da, ne-am intalnit peste foarte mult timp, el avea deja alta familie. Ne-am intalnit, am plans amandoi, aducandu-ne aminte de tinerete. Asa am ajuns la varsta de 86 de ani.
Si cu rusii cum va intelegeati?
Cu rusii, adica cu oamenii simpli, ne impacam foarte bine, se purtau foarte frumos cu noi. In primul an, satenii de acolo ne ajutau cu ce puteau. Toate lucrurile pe care le-am avut cu noi le-am "mancat", adica au fost schimbate toate pe cartofi. O caldare cu cartofi era pentru noi cea mai mare bogatie.
Ajutor de la rusi
Ulterior, am primit in posesie un mic lot de pamant, de pe care am recoltat chiar in primul an 40 saci cu cartofi. Doamne, ce bucurie am mai avut atunci! Am putut creste un purcel, ba chiar in timpul razboiului am trimis rudelor din Basarabia cateva colete cu cartofi uscati si slanina. Ati mai aflat ceva despre tatal dumneavoastra?
Intr-o zi am primit un ravas din cateva cuvinte de la el in care spunea ca se gaseste la Ibdeli, regiunea Ural. Acolo a fost condamnat la munca silnica pe un termen de cinci ani, dar dupa aproape patru ani de taiat la padure si dupa rezultatul cercetarilor care au dovedit ca nu a fost vinovat, l-au eliberat. Atunci ne-a gasit si pe noi. Cand a venit si a batut la usa noastra noi nici nu l-am recunoscut. Era slab, imbracat intr-o flanea murdara, incaltat cu cizme de cauciuc, plin de paduchi, bolnav. Vreo doua luni a fost intre viata si moarte, dar cu ajutorul lui Dumnezeu si-a venit in fire. Mama insa a decedat la
varsta de doar 55 de ani acolo, in Siberia. Peste catva timp, ne-au eliberat si ni s-a permis revenirea in Basarabia.
Ce-ati gasit inapoi la bastina?
Revenind la Soroca, am vazut ca sovieticii ne-au ocupat casa si s-au facut stapani pe ea si pe toata averea noastra. Dumnezeu e mare si ne-a ajutat sa scapam si de aceasta. Ni s-a intors casa, dar a fost nevoie de multe drumuri si chinuri. Am vandut jumatate din ea, fiindca nu ne puteam intretine.