Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din cele 54 de țări care alcătuiesc astăzi harta continentului negru, puține sunt scutite de ingerințe externe. În timp ce poziția tot mai slabă a puterilor europene le-a forțat pe acestea să se retragă, economiile aflate în expansiune s-au grăbit să umple golul, dornice să profite de o clasă de mijloc în plină dezvoltare, de resursele naturale abundente, precum și de o serie de potențiali aliați diplomatici, al căror vot contează la ONU.
Evoluția sferelor de influență în Africa poate fi examinată, urmărind numărul de trupe franceze încă staționate, cheltuielile chinezești pentru infrastructură în cadrul Inițiativei „O centură, un drum” (BRI) – proiectul de suflet al președintelui Xi Jinping – precum și campaniile de dezinformare ale grupurilor de mercenari ruși.
Francezii, pe picior de plecare
Aflată la apogeu după lupta și goana după teritoriu din secolul al XIX-lea, Africa de Vest, franceză, era o federație de opt state dominate de Paris: Mauritania, Senegal, Mali, Guineea, Coasta de Fildeș, Burkina Faso, Benin și Niger.
Ultima dintre aceste colonii și-a câștigat independența în anii '60, dar francezii au luptat mult timp pentru a menține legături politice, economice și militare strânse cu statele din fostul lor imperiu. Acest curent s-a schimbat însă în ultimii ani.
Săptămâna trecută, președintele francez, Emmanuel Macron, a condamnat „epidemia” actuală de lovituri de stat de pe continentul african. Timp de aproape un deceniu, aproximativ 5.000 de soldați francezi au condus o campanie contra insurgenților jihadiști în Sahel, zonă din partea central-nordică a Africii, cu o lungime de peste 3.900 de kilometri, întinsă de la țărmul Oceanului Atlantic și până la Marea Roșie, la sud de Sahara. Sahel ocupă mari porțiuni din Senegal, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger, Ciad, Etiopia și Sudan.
În noiembrie, anul trecut, în fața „multiplelor obstrucții” din partea juntei militare care preluase puterea în Mali în anul precedent, soldații francezi staționați acolo s-au retras. De atunci, Macron a confirmat retrageri în întreaga regiune.
La 26 iulie, președintele Nigerului, Mohamed Bazoum, a fost destituit de propriile sale gărzi, care au anunțat că „deteriorarea securității și proasta guvernare” au stat la baza preluării puterii. Furia împotriva prezenței unei baze militare franceze în capitala Niamey - una dintre singurele trei pe care Franța le mai are pe continent - a atins de atunci cote maxime, mii de persoane adunându-se weekendul trecut la porțile acesteia, în cadrul unui protest.
La 30 august, guvernarea de 56 de ani a familiei Bongo asupra Gabonului a luat sfârșit, atunci când lideri ai armatei au anulat rezultatele alegerilor „frauduloase” din țară și l-au înlăturat pe președintele în exercițiu, Ali Bongo Ondimba. Se presupune că Franța mai are 350 de soldați staționați într-o bază comună din capitala Libreville, dar și aceștia ar putea fi în curând alungați.
Extindere rapidă a chinezilor
Începutul mileniului a fost marcat de apariția Chinei ca superputere globală în domeniul producției. În momentul în care Xi Jinping a preluat frâiele colosului asiatic, în 2012, rutele comerciale maritime critice trebuiau protejate, iar sectorul construcțiilor, care a fost stimulat după criza financiară, trebuia să deschidă noi drumuri și șantiere.
Așa s-a născut ideea BRI, inițiativă considerată o renaștere a vechilor „drumuri ale mătăsii”, care legau Europa și Asia pe uscat, precum și a rutei comerciale maritime a lui Marco Polo. Africa a devenit un punct de interes major al acestui proiect, China făcând aici investiții în valoare de aproximativ 150 de miliarde de dolari în ultimele două decenii, în 52 dintre cele 54 de țări ale continentului.
Acest lucru a finanțat un avânt fără precedent al proiectelor de infrastructură africane, de la liniile de cale ferată din Etiopia, Kenya și Nigeria, la o centrală hidroelectrică în Uganda și până la primul port în ape adânci din Algeria.
Deși implicarea sa oferă un avantaj clar pentru țările unde operează, China a fost acuzată de mai multă vreme că recurge la strategia „capcanei datoriilor" în relația cu statele în curs de dezvoltare. Acestea din urmă au nevoie de credite și s-ar putea să nu-și poată plăti niciodată datoriile față de gigantul asiatic. De altfel, multe dintre ele sunt acum paralizate de plata dobânzilor datorate, în condițiile în care Beijingul este cunoscut drept un negociator extrem de dur.
Potrivit Băncii Mondiale, Djibouti are cea mai mare datorie față de China dintre toate țările, datorând 43% din PIB-ul său anual. Nu întâmplător, armata chineză și-a deschis acolo, în 2017, prima bază străină din afara Chinei.
Concomitent, linia diplomatică adoptată de țările africane a devenit, de asemenea, un criteriu impus de chinezi pentru ajutorul acordat. În acest mod, rând pe rând, Beijingul a reușit să suprime relațiile dintre țările din Africa și Taiwan, insula autoguvernată democratic, considerată de către China teritoriul său. Începând cu acest an, Regatul Eswatini este singura națiune africană care mai recunoaște guvernul de la Taipei.
Campaniile de dezinformare ale Rusiei
Apropierea grupului militar privat „Wagner” de Kremlin era de netăgăduit, cel puțin până la revolta mercenarilor, din iunie, și până la moartea ulterioară a liderului Evgheni Prigojin, luna trecută, despre care se crede că ar fi fost ținta răzbunării președintelui rus, Vladimir Putin.
Omul de afaceri, transformat în șef al temutei organizații paramilitare rusești cunoscute drept „armata privată a lui Putin”, a îmbinat pe continentul african afacerile personale cu extinderea rapidă a influenței Moscovei.
În urma acordurilor bilaterale dintre Rusia și Republica Centrafricană, din 2018, sprijinul militar al „Wagner” a fost primit în schimbul acordării unor drepturi miniere. Companii legate de Prigojin, precum „Lobaye Invest” și „Midas Resources”, au obținut astfel contracte profitabile.
În anii care au urmat, forțele „Wagner” au devenit unul dintre „agenții dominanți ai violenței politice” în Republica Centraficană, susține ACLED - organizație neguvernamentală specializată în colectarea, analiza și cartografierea conflictelor -, în timp ce numărul de trupe a crescut la 2.600.
Între decembrie 2020 și mai 2023, mai afirmă organizația citată, rușii au fost implicați în 37% din toate actele de violență politică din țară.
Concomitent, prin campaniile de dezinformare, „de difuzarea intenționată de informații false în scopul de a promova un obiectiv politic”, raza de acțiune a Moscovei se întinde mult mai departe, pe întregul continent, precizează ACLED.
Imaginea Rusiei în Africa beneficiază enorm de faptul că nu este legată în niciun fel de exploatarea colonială. Într-adevăr, Uniunea Sovietică a sprijinit o serie de lupte pentru independență în ultimul secol. Mass-media de la Kremlin, precum „Russia Today” și „Sputnik”, se străduiesc din greu să promoveze Rusia ca aliat, amplificând în același timp sentimentul antifrancez în Africa de Vest.
În luna care a trecut de la lovitura de stat din Niger, conținutul despre această țară de pe 45 de canale rusești, difuzate pe „Telegram” și afiliate Moscovei sau grupării „Wagner”, a crescut cu 6.645%, potrivit firmei de combatere a dezinformării „Logically”.
De altfel, strategia funcționează. În capitala Niamey, susținătorii răsturnării fostei conduceri au fost văzuți în scurt timp fluturând steaguri rusești și agitând pancarte pe care scria „Jos Franța, trăiască Putin!”. În prezent, se pare că sunt în curs de desfășurare discuții privind retragerea din țară a celor 1.500 de militari francezi staționați încă în Niger.
Ce are de câștigat Moscova? În mod evident, legitimarea diplomatică a invaziei sale în Ucraina și oriunde altundeva Vladimir Putin ar putea decide într-o zi să atace. La cel de-al patrulea și cel mai recent vot al ONU de condamnare a invaziei, 17 țări africane fie au fost de partea Rusiei, fie s-au abținut.
