Scoţia, model pentru Marea Britanie

Generoasa finanţare impulsionată de Tony Blair şi Gordon Brown pentru a frâna naţionalismul, în paralel cu progresele sociale înregistrate de autonomie, au transformat regiunea într-un model pentru Marea Britanie.

Au trecut deja zece ani de când, la 1 iulie 1999, regina Elisabeta a II-a a inaugurat Parlamentul Scoţiei. Gest care nu a început însă cu piciorul drept: deputaţii au fost nevoiţi să lucreze într-un sediu temporar, până când cel oficial proiectat de arhitectul catalan Enric Miralles, să fie gata în 2004. Şi care avea să suscite controverse aprige, având în vedere că suma piperată de 400 de milioane de lire (465 de milioane de euro), era de zece ori mai mare decât cea prevăzută.

Un alt eveniment tragic neprevăzut a fost moartea premierului scoţian, laburistul Donald Dewar, cunoscut drept "părintele autonomiei", la mai puţin de un an de la asumarea funcţiei. Acum, odată depăşite obstacolele şi după 10 ani de la transferul de putere de la Londra către Edimburg, oamenii politici şi experţii au evaluat săptămâna aceasta starea unei autonomii care suscită invidia multor cetăţeni din restul Marii Britani, notează ziarul Las Provincias.

Comisia Calman, creată pentru a analiza funcţionarea Parlamentului scoţian, a calificat-o drept "un succes", deşi recunoaşte că mai este mult drum de parcurs pentru perfecţionarea sa. Organismul a publicat recent un raport de 269 de pagini în care Parlamentul Holyrood trebuie să fie mai puţin dependent de Westminster, în ce priveşte finanţarea. Consideră, de asemenea, că trebuie să preia în sarcină jumătate din impozitele pe venit colectate în Scoţia. "Problema este că se ocupă de cheltuieli, dar aproape că nu are puteri privind colectarea", explică profesorul de Universitatea din Oxford, Iain McLean, unul din experţii consultaţi de această comisie.

Între cele circa 20 de recomandări pe care le formulează acest organism se află şi ca Edimburgul să preia în sarcină şi alte impozite, precum şi controlarea limitelor de viteză şi alcoolemia pe drumurile regiunii, sau legislaţia referitoare la armele cu aer comprimat. În prezent, Parlamentul scoţian este format din 129 de deputaţi aleşi direct de cetăţeni, are capacitatea de a aproba legislaţia în multe domenii ale politicii domestice, de la justiţie, învăţământ, sănătate, agricultură şi până la mediul înconjurător sau dezvoltare economică, în timp ce domenii precum, externele, sau asigurări sociale, între altele, rămân în competenţa Westminsterului. De fapt, Scoţia este în continuare reprezentată de 59 de deputaţi în Parlamentul din Londra.

Cheltuielile publice pe cap de locuitor în regiune sunt mai mari decât în alte părţi ale ţării, în timp ce impozitele nu. "Acest lucru se întâmplă de 30 de ani, fapt ce a provocat resentimente în rândul englezilor", spune McLean, deoarece ei consideră că îi finanţează pe vecinii din nord. În 1978 s-a stabilit o formulă pentru acordarea de Scoţiei, Ţării Galilor şi Irlandei de Nord, în baza principiului populaţiei /prima, de exemplu, are doar 5 milioane de locuitori faţă de 50 de milioane în Marea Britanie). Dar, pe lângă politicienii din Londra, meritul îl au mai ales scoţienii Tony Blair şi Gordon Brown, care au avut grijă de regiune.

Unele aspecte ale vieţii cotidiene, precum sistemul judiciar sau învăţământul s-au diferenţiat net de restul ţării. Reţetele sunt mai ieftine şi începând din 2011 vor fi gratuite, grija pentru persoanele de vârsta a treia este complet subvenţionată, iar studenţii plătesc mai puţin comparativ cu centrele universitare din Marea Britanie. Potrivit unui sondaj publicat săptămâna aceasta, doar 38% dintre scoţieni ar vota separarea de Marea Britanie. Dar, deşi ideea independenţei a pierdut din putere în rândul scoţienilor, premierul lor, Alex Salmond, susţine în continuarea propunerea unui referendum pe această temă.