Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mai este foarte puțin și trompetele bătrânului continent vor suna: ta-ta-ta-ta-urile marilor aniversări. La 1 august se împlinesc 40 de ani de la semnarea ACTULUI FINAL al CONFERINŢEI pentru COOPERARE ŞI SECURITATE ÎN EUROPA (ce superbă şi inspirată era denumirea acestui forum!). 33 de şefi de state şi de guverne exprimau astfel, prin înalta lor autoritate, înduioşătoare şi de-a dreptul senzaţionale poziţii şi determinări consensuale. Vedeam, ca trimis TVR, o asemenea „adunare” cu cele mai mari personalităţi de stat împreună, în acelaşi loc. Menţionarea doar a câtorva nume care au ocupat atunci fotoliile impunătorului Palat Finlandia spune totul despre valoarea internaţională a evenimentului şi despre subtilităţile relaţiilor interstatale: Gerald Ford şi Leonid Brejnev, Valéry Giscard d’Estaing şi Harold Wilson, Konstantin Karamanlis, Suleiman Demirel şi arhiepiscopul Makarios, Nicolae Ceauşescu, mareşalul Tito şi Janos Kadar.
Pentru România, evenimentul marca un veritabil succes al politicii externe promovate cu perseverenţă. Nu de puţine ori, demersurile ei internaţionale au avut de înfruntat concepţii anacronice, potrivit cărora deciziile majore şi aplicarea lor la dimensiune mondială reveneau aproape exclusiv şi obligatoriu celor mai poternici. Militar, economic şi prin poziţii de forţă. Era un fel de manifestare a pretenţiilor absurde de stăpâni ai omenirii divizate. La Helsinki contribuţia românească la imperativul destinderii Est-Vest a fost apreciată unanim. S-a recunoscut şi s-a statuat ca atare la cel mai înalt nivel dreptul egal al tuturor ţărilor de a participa neîngrădit, de a contribui direct la redefinirea corectă şi constructivă a stării şi evoluţiei lumii.
La Helsinki, a făcut carieră publicistică fotografia lui Helmut Schmidt şi Erich Honnecker, aşezaţi la capetele mediane ale rândurilor de fotolii. Se vedea că dialoghează. Toată lumea se întreba ce-şi spuneau. Să se fi gândit ei atunci la soarta Zidului?! În plin, dar diplomatic şi menajat Război Rece, vesticii şi esticii, capitalişti şi comunişti, mari, mijlocii şi mici, bogaţi şi săraci, îşi caligrafiau solemn iscăliturile cu parfum de istorie pe un document care promitea imens. Securitate în loc de arme, conflicte, război. Cooperare în loc de inechităţi şi bariere în raporturile interstatale (economice, tehnico-ştiinţifice, culturale şi multe altele). Libertate şi totală recunoaştere a personalităţii umane, indiferent de meridiane şi paralele politico-geografice. Adică fără discriminări, rasism şi dictatură.
Aproape incredibil, dacă notăm că până atunci îşi arătaseră de prea multe ori, cu scopuri bine definite, duşmănia, ura, lipsa de respect şi condamnarea, într-o reciprocitate penibilă. Era, nu la modă, ci la ordinea vremurilor jocul periculos, atent calculat, al propagandei şi confruntării ideologice. Europa, şi nu numai ea, trăia încă resemnată şi neputincioasă, voit indiferentă, dar adesea agresivă, o diabolică politică a nedreptăţii la dimensiune mondială.
Ce gândea şi ce zicea pământeanul la aflarea acestei ştiri senzaţionale? Poate se schimbă Lumea! Ar fi o minune ca un act al înţelepciunii, convenit atât de inspirat, să deschidă alte perspective continentului european. Nu erau puţini – m-am încumetat şi eu – comentatori, observatori şi chiar diplomaţi de carieră, care priveau cu rezervă şi prudenţă evenimentul. Îi suspectau triumfalismul. Scenografia marelui moment politico-diplomatic plasa în prim-planul succesului memorabil de la Helsinki valoarea iscăliturilor pe care le aşezase într-un Act Final. Evaluarea s-a dovedit corectă. Ştiute şi până atunci, componentele atât de complicate şi spinoase ale securităţii continentale şi-au aflat încă o dată fragilităţile.
Câteva considerente şi semnificaţii consemnate la faţa locului. Americanii şi sovieticii, care îşi disputau hegemonia puterii bipolare, acceptaseră puncte de vedere oficiale comune cu alţi 31 de şefi de state. Se conturau acorduri, punţi fragile, dar punţi, între Pactul Nord Atlantic şi Tratatul de la Varşovia – blocuri cu arme, rachete, potenţiale nucleare, umbrele iluzorii, poziţii de forţă şi ameninţări reciproce. Se ştia şi cine le conducea de facto. Era vorba tot de relaţia americano-sovietică. Bineînţeles că nu se afla mai nimic despre contactele „top secret” şi de înţelegerile convenite în timp de cei cu pretenţii de stăpânitori. La fel de tainice erau şi hărţile dominaţiei prin „influenţe”, straşnic apărate de fiecare parte.
Scepticii ideii CSCE (care nu era nouă, se lucra intens şi în organisme ONU de la Geneva), au suportat cu oarecare disconfort revitalizarea faimoaselor „coşuri” destinate problemelor continentale. Prognozau inevitabilitatea eşecului. Au fost contrazişi prin aşezarea raţională în fiecare coş (evitându-se termenul „aruncare”) a concluziilor deciziilor şi hotărârilor consensual convenite.
Lupta pentru meticuloasa lor abordare şi nuanţare ocupase agendele de lucru ale Conferinţelor pregătitoare de la Dipoli, Madrid şi Belgrad. Identificarea formulărilor finale nu a fost deloc uşoară. Uneori, s-a intrat în impas. Concesiile erau obţinute milimetru cu milimetru. Curieratul diplomatic căra harnic „comunicarea” dintre delegaţii şi experţii de la faţa locului şi centrele de putere din fiecare ţară. Nu de puţine ori se vorbea despre un fel de lupte la baionetă sau de impasul total, adică de eşecul negocierilor. Până la urmă, după un mare număr de variante, s-a ajuns la formulări necontestate, formal valabile şi în acest moment:
1. Probleme privind aspecte economico-militare ale securităţii europene;
2. Cooperarea în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător;
3. Cooperarea în domeniul umanitar şi al drepturilor omului;
4. Continuitatea proceselor OSCE, cu fermitate.
La o apreciere mai delicată, mai subtilă şi realistă, dar amară prin efect, astăzi se poate spune că cele patru coşuri au fost trei şi au rămas doar două din punct de vedere al menţinerii consensului: semi-drepturile omului, care, se zice, ar fi avut unele rezultate concretizate în proceduri de lucru care sunt aplicate şi acum în împrejurări cu pretenţii de consensualitate, marcând continuitatea.
„După 40 de ani”, celelalte coşuri rămân cum au fost, dar cu alte partituri. Cu marea dilemă a polarizării contemporane la nivel mondial. Doi poli? Mai mult? Câţi? Doar unul? (Nu prea ar suna bine.) Şi ce-o să fie?! Putin ce mai zice? Dar China? Micii, mijlocii, neutrii/neangajaţii mai contează? Se mai aud? Sunt luaţi în seamă? Cât, cum? Mai au, vor mai avea vreun cuvânt de spus în marile decizii internaţionale? Actul Final semnat la Helsinki şi multe documente internaţionale ante şi post 1975 răspundeau prompt, DA. Acum însă, distanţa dintre ultraoficialul scris şi realitatea prea greu trăită s-a mărit îngrijorător. Pare compromisă potrivirea Declaraţiilor înţelepte (de secole), cu adevărurile triste, încordate, bolnave şi înfometate ale Pământului.
Principiile relaţiilor interstatale şi ale stării mondiale rămân la fel de cunoscute cum au fost de când se ştiu. Se reafirmă mereu. Se reproclamă. Nu de dragul recunoaşterii lor. Nu de toţi cu hotărârea declarată de a le respecta şi, mai ales, de a nu le încălca. Au dat întotdeauna bine. Şi în momentul primelor formulări politice, şi acum, când se insinueză a fi convingătoare şi liniştitoare pentru Omenire. A trecut suficient timp şi poate va mai trece până la respectarea lor, nu totală, că e cam greu, dar măcar din ce în ce mai frecvent. Depinde de cei cărora puterea le permite? Nu se înghesuie la platforma faptelor. Nu se grăbesc. Sunt în pândă agresivă la pârleazurile intereselor. Îndeamnă lumea la... calm. Chipurile, n-ar fi trecut decât patru decenii...
La Helsinki s-a convenit şi s-a iscălit elegant, ceremonios, solemn, un fel de „bonus” al reafirmării, dedicat concesiv micilor şi mijlociilor europeni. Le menţionez în forme concise. Alcătuiesc „decalogul” notoriu acceptat politic sub semnături de stat:
– Egalitatea suverană;
– Renunţarea la ameninţarea cu forţa;
– Inviolabilitatea frontierelor
– Integritatea frontierelor;
– Reglementarea paşnică a diferendelor dintre state;
– Neamestecul în treburile interne;
– Respectarea drepturilor omului;
– Dreptul la autodeterminare;
– Cooperarea între state (evident, reciproc avantajoasă);
– Îndeplinirea cu bună credinţă şi ştiinţă a obligaţiilor care decurg din drepturile internaţionale.
Au fost înscrise ca atare de România în toate documentele politico-diplomatice ale vremii. Se regăsesc integral în sute de declaraţii politice semnate de România şi de preşedintele ei la încheierea dialogurilor la nivel înalt ale vremii.
Câteva reflecţii pentru perspectivă, prin relaţionarea momentului semnării Actului de la Helsinki cu trăirile la zi, aniversare:
Atunci fiinţau două mari alianţe militare – Pactul Nord-Atlantic şi Tratatul de la Varşovia. Acum mai există doar Pactul la care a aderat şi România după desfiinţarea Tratului comunist opus. Şansele confruntării majore Est-Vest la nivel european sunt la fel, chiar mai îngrijorătoare. Marii de atunci, SUA şi Uniunea Sovietică, agită acum poziţii total divergente: defensive şi ofensive. România a schimbat alianţa, dar are neşansa de a exista pe linia de demarcaţie a disputelor periculoase din criza ucraineană. Însă, în situaţii conflictuale majore, am fi protejaţi sub statut de membru NATO.
Încordarea acută prin această criză este un prilej pentru zăngănitul armelor şi al potenţialelor de forţă Est-Vest. Tancuri, avioane, distrugătoare şi crucişătoare, rachete cu sau fără încărcături nucleare ş.a.m.d. Se zice că n-ar fi doar „militărie”. E şi un „pont” comercial. Mărfuri grele, scumpe, oarecum rare, sunt la vedere directă, pe poziţii tactico-strategice. Tare mult sunt dorite şi de alţii. Prilej de târg şi de comisioane. Armatele dibace vând ce e vechi şi depăşit, alimentând finanţarea noutăţilor. „Ăia cu zicerea” pomenesc şi consolidarea prieteniei cu clienţii cumpărători...
În ce priveşte colaborarea economică la nivel continental, Vestul de care noi eram destul de departe, avea un organism bine consolidat: Piaţa Comună (pe atunci numită oficial Comunitatea Economică Europeană). Termenii spuneau exact despre ce era vorba. Chiar de o piaţă unită şi tactic închisă. Cu norme, reguli, taxe, bariere şi numeroase reglementări convenite. Discriminatorii şi autoprotectoare în relaţiile cu esticii. Importurile din Est erau dur contingentate conform intereselor comunitare. Exporturile lor prelungeau un proces economic în care producţia condiţiona poziţia, rolul şi valorile caracteristice fiecărui stat membru. Atunci erau 12. Le plângeam de milă(?!). Acum, suntem 27. Piaţa Comunitară s-a mărit considerabil...
Esticii, adică membrii blocului comunist (?!) erau la rândul lor membrii unui organism propriu. Se numea Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Avea, ca toate structurile specifice lagărului comunist, un stăpân atoateştiutor şi diriguitor – Uniunea Sovietică. România a fost multă vreme supusă normelor şi obligaţiilor colective extrem de limitative şi nefavorabile dezvoltării şi modernizării. (Sovromurile şi altele – un fel de multinaţionale.) A avut de luptat şi împotriva „doctrinei” Brejnev privind integrarea obligatorie pentru ţările socialiste. A respins greu această presiune „frăţească” şi s-a hotărât să aplice un program de industrializare şi modernizare propriu. A fost un fel de revoltă şi desprindere de la linia generală a raporturilor din ceea ce s-a numit lagăr. La mijlocul deceniului şapte al secolului trecut, românii au deschis spre Vest ferestre pentru priviri şi relaţii economice mai favorabile. N-a dat bine. Supărarea liderului major s-a perpetuat, de la Brejnev spre Andropov şi Cernenko, până la Elţîn şi „false friend-ul” reformator Gorbaciov. A venit însă Revoluţia din 1989 şi, odată cu multe alte libertăţi, dreptul de a părăsi CAER-ul. România a optat pentru Comunitatea Economică Europeană. Ne-am zbătut mult şi tare greu. Acum suntem membri cu drepturi depline şi căutăm cu insistenţă să ne integrăm cât mai convingător. Tot integrare, dar de alt tip. Ar fi expresia practică a şansei de a aplica principiile colaborării economice intracontinentale, aşa cum au fost ele formulate şi reafirmate prin Actul istoric de la Helsinki, 1975. Românii ştiu bine, trăiesc şi simt zi de zi saltul de la Est la Vest. Atunci nu prea se putea. Acum...
Coşul drepturilor omului a fost „vedeta” incontestabilă a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În toate fazele până la semnarea Actului Final. Acestea au început înca din 1972. Prima s-a desfăşurat tot în Finlanda, Dipoli. Discriminare. În toate formele ei. Dintre zonele, ţările, poporele, sistemele, zone geopolitice şi economice şi orânduiri. Se aştepta ca OSCE să rezolve în 1975 o stare anacronică de milenii? Nici vorbă. Toate anlizele şi concluziile care se regăsesc în Actul Final constatau, sistematizau, reaşezau şi reaminteau nu numai hotărârea comună de a se identifica în sfârşit posibilităţi de ameliorare şi diminuare a fenomenelor inumane, ci şi a consecinţelor lor în formele concrete ale unor noi construcţii umanitare. Se poate considera astăzi că sfârşitul secolului XX şi începutul celui următor au fost marcate de o anumită tendinţă de echilibare a atitudinilor şi demersurilor Est-Vest în direcţia reabilitării personalităţii omului.
Analizele, dezbaterile, negocierile au fost de o duritate deosebită. S-a ajuns cu mare dificultate la concesii şi compromisuri salvatoare. Cele ce s-au întâmplat în cele patru decenii următoare sunt acum reanalizate. Noi interpretări conduc la o reconsiderare a intereselor disputate atunci aprig. Se apreciază că Occidentul ar fi mizat pe exerciţiul practic al demonstrării puterii economice. Estul aspira la o întâlnire cu bunăstarea şi cu vârfurile dezvoltării de tip capitalist. Să preia selectiv cât mai mult din modelul adversarului ireconciliabil ideologic. Anii 1970 păreau a fi descoperit un punct favorabil: perspectiva trecerii de la Războiul Rece la războiul economic. Tot dur, dar întrucâtva mai suportabil. În ultimele decenii ale secolului XX, tangoul a schimbat „paşii”. Obosit, lagărul comunist a depus armele ideologice pentru a face faţă crizelor de sistem. N-a fost o noutate a coexistenţei de un paşnic discutabil, ci o tranşare de alt tip a confruntării. Comunismul a cedat o parte semnificativă a perimetrelor geopolitice. A pierdut o indelungată bătălie, dar nu războiul. Tangoul continuă pe bani, mărfuri, pieţe şi interese. Instrumentul forte, multinaţionalele. Ritmurile sunt uneori duioase şi pasionale, alteori accelerate şi antrenate în piruiete ameţitoare. Europa, tot ea, mai menţine un joc de artificii cu fitile războinice. Factori de instabilitate în general, care se impune a fi neapărat curmaţi.
Semnarea Actului Final a devenit posibilă numai datorită pregătirilor prealabile riguroase. A fost o operă politico-diplomatică extrem de grea. S-au desfăşurat la Dipoli, tot în Finlanda. Martor ocular, relatam pentru TVR desfăşurarea reuniunii de bilanţ:
...Sala de Conferinţe Internaţionale a celei de-a doua Universităţi Politehnice Finlandeze (di-poli, Dipoli). Pesonalităţi politice, diplomaţi, demnitari ai statului finlandez. Zeci, sute de jurnalişti, comentatori, analişti, observatori, echipe de radio şi televiziune urmăresc cu atenţie semicercul în care sunt aşezate în ordine alfabetică delegaţiile celor 33 de ţări reprezentate. Obiectivele camerelor de filmat şi blitzurile transfocatoarelor foto caută detalii specifice forumurilor internaţionale. Ministrul Afacerilor Externe al Finlandei prezintă bilanţul lucrărilor. Avântat, cu o fizionomie marcată de satisfacţie, şeful diplomaţiei ţării gazdă detaliază fiecare „coş”, fiecare capitol al dezbaterilor şi negocierilor. Trece în revistă rezultatele la care s-a ajuns. Urmează protocolar aprecieri deosebite pentru contribuţia tuturor diplomaţilor de carieră, negociatorilor, experţilor şi editorilor de documente de valoare continentală. Cu un surâs, marcând încheierea unui discurs de bine, ministrul adresează felicitări şi urează la revedere, indicând locurile unde se vor produce reîntâlnirile: Madrid şi Belgrad. Asistenţa se pregăteşte să salute „marele succes”. Dar, în loc de aplauze... rumoare generală! Unul dintre şefii delegaţiilor din semicercul de onoare ridică tăbliţa cu numele ţării pe care o reprezenta. Blitzurile şi reflectoarele mijloacelor video şi microfoanele reportericeşti se orientează brusc spre locul cu pricina. Diplomatul atrage atenţia că din trecerea în revistă a hotărârilor reuniunii lipsesc prevederi de o importanţă vitală. Menţionează în acest sens condiţionarea expresă a participării egale a tuturor statelor la ansamblul lucrărilor, dezbaterilor şi hotărârilor. La fel de surprinzător şi inexplicabil fuseseră omise procedurile obligatorii privind rotaţia la conducerea sesiunilor pregătitoare, în toate organismele de lucru, şi imperativul adoptării hotărârilor general valabile exclusiv prin consens. Comentatorii se năpustesc spre centrul de presă. Transmit sub marca „f.f. urgent” flashul senzaţional: „Şeful delegaţiei României la Conferinţa pregătitoare OSCE de la Dipoli intervine surprinzător, prompt. Nu acceptă omiterea unor proceduri fundamentale pentru sesiunile următoare până la convenirea Actului Final. El a precizat că în conformitate cu mandatul încredinţat de conducerea ţării sale, de preşedintele Ceauşescu, adoptarea acestor proceduri cheie condiţionează decisiv continuarea operei dedicate stării paşnice a continentului.”
Poziţia României, exprimată curajos, într-o franceză impecabilă, de ambasadorul Valentin Lipatti, făcea înconjurul lumii. Egalitatea, rotaţia şi consensul au fost aşezate la locul lor firesc, unanim acceptat. La Dipoli s-a lucrat de pe poziţii egale. Au decis toţi în consens necondiţionat. S-a abandonat supremaţia celor doi mari. S-a renunţat, din păcate doar conjunctural, la negocierile dintre blocuri militare. Sau la nivelul Est-Vest, ori comunism-capitalism. Se spera în potolirea înţeleaptă(?!) a orgoliilor hegemonice.
...La a 40-a aniversare, Actul Final de la Helsinki este politico-diplomatic perfect valabil. Aducerea aminte a înscrisurilor şi semnăturilor de stat girante îi atestă vârsta istorică. Dar într-un asemenea moment evocator, speranţa europeanului pare mai justificată în viitorul securităţii continentale. Trecutul apropiat nu prea a excelat. Cooperarea economică testează noi structuri şi raporturi interstatale. Vor fi determinante şi pentru adevărul Drepturilor Omului. Europa a adunat prea multe valori ştiinţifice, culturale, artistice şi în general civilizatoare, pentru a-şi îngădui cea mai mică ezitare în conservarea, dezvoltarea şi modernizarea tezaurului multimilenar. E ceas de ultimatum pentru raţiunea europeană, într-o lume care se concentrează spre o descoperire de ultimă oră – globalizarea. Vor mai trece vremuri până la Proiectul Final şi deschiderea „şantierului” cu ritmuri şi structuri credibile. E vorba de un demers mondial. Deocamdată, Europa aşteaptă, mişcându-se în propriile-i cadenţe...
