Bucureşti 555. Curtea Veche, palatul domnitorului

“Palatul Principelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari boltite, dar destul de joase”
 În Bucureşti, în Centrul Vechi, mai sunt câteva ruine din prima curte domnească. Este ceea ce cunoaştem sub numele de Curtea Veche. Cealaltă curte a domnilor valahi avea să rămână în memoria colectivă sub numele de “Curtea Arsă”. Aceste construcţii au trecut prin vremuri grele, prin schimbări iuţi şi dese ale domnilor, prin indiferenţă, prin foc şi cutremure puternice. Din fericire, chiar dacă în zilele noastre mai avem doar puţine ruine, au rămas mărturii interesante ale unor călători prin aceste locuri şi putem reconstitui, într-o mică istorie, lumea de atunci.

“Bucureştiul este actualmente reşedinţa obicinuită a principelui şi e oraşul cel mai frecventat. El e situat într-un loc foarte jos şi mocirlos, şi ar fi cu totul impracticabil din cauza noroiului, dacă de o parte şi de alta a străzilor sale principale, nu s-ar fi pus scânduri groase de stejar, în formă de punte. Casele principale din Valahia au în jurul lor garduri din bârne de stejar, groase şi rotunde, bine înlănţuite între ele, înalte de la 6 până la 7 coţi, şi în stare să dureze 30 până la 40 de ani. Numai curtea Principelui din Bucureşti e înconjurată cu zid, ridicat de Prinţul Brâncoveanu cu câteva luni înaintea mazilirii sale. (...)

Palatul Principelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari boltite, dar destul de joase, din care prima – pridvorul – e susţinută la mijloc de un rând de coloane. A doua serveşte de Divan de judecată, unde au loc şi banchetele de zile mari. Altele sunt săli de audienţă, care duc în apartamentul Principelui şi de aci în al Principesei, cari se reducea la două odăi şi un iatac, până ce Principele Ştefan Cantacuzino clădise, de câteva luni, un mic palat cu 8 odăi, într-un colţ al grădinii, care e de toată frumuseţea, şi are forma pătrată, în stil italian. În mijlocul ei, Principele Constantin Brâncoveanu clădise un foişor unde lua prânzul, şi-şi făcea siesta după masă, în mijlocul straturilor de flori.” Aşa ne-a lăsat mărturie în “Revoluţiile Valahiei” fostul secretar la domnului Constantin Brâncoveanu, Anton-Maria del Chiaro, florentinul.

Astăzi, în locul palatului Principilor valahi mai sunt ruinele cunoscute sub numele de Curtea Veche, pe strada Franceză din centrul vechi al Capitalei. Din 1972 Curtea Veche este muzeu.
“Curtea Domnească a Bucureştilor a fost reşedinţa domnitorilor Ţării Româneşti timp de aproape trei secole şi jumătate, polarizând întreaga viaţă politică, socială, economică şi culturală a capitalei noastre. Muzeul Curtea Veche este cel mai vechi monument medieval din Bucureşti. Între anii 1459-1660, Bucureştiul a fost reşedinţa domnitorilor Ţării Româneşti, în paralel cu vechea capitală a Târgoviştei, iar după anul 1660 a rămas capitala unică. Prima construcţie ridicată aici datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Este vorba de o cetăţuie realizată din cărămidă, în formă de turn trapezoidal, care se întindea pe o suprafaţă de 160 mp. Pe locul ocupat de prima cetăţuie, care între timp ajunsese ruină între anii 1458-1459, Vlad Ţepeş ridică o cetate din bolovani de râu şi mortar.

Curtea Domnească din Bucureşti cunoaşte transformări substanţiale la jumătatea secolului al XVI-lea, în timpul domnitorului Mircea Ciobanul, care renunţă la planul cetăţii ridicate de Vlad Ţepeş şi construieşte un Palat Voievodal, corespunzător cerinţelor vremii.

Suprafaţa Curţii Domneşti s-a extins treptat de la 3.000 mp cât avea în secolul al XVI-lea, la 5.000 mp la sfârşitul veacului al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea ocupa împreună cu anexele 25.000 mp, într-un perimetru delimitat azi, la sud, de râul Dâmboviţa, la vest de străzile Smârdan şi Şelari, la nord de artera comercială Lipscani, iar la est de bulevardul I.C. Brătianu.

De-a lungul timpului, sub Matei Basarab, Grigore Ghica şi Serban Cantacuzino, Palatul Voievodal a fost refăcut şi înfrumuseţat cu coloane din piatră, scări de marmură şi picturi murale.

Perioada de maximă înflorire a Curţii Domneşti din Bucureşti s-a înregistrat în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Palatul şi construcţiile înconjurătoare au căpătat aspecte noi. Ele s-au lucrat din cărămidă, piatră şi marmură. Palatul propriu-zis cuprindea sala divanului, cele două spătării, apartamentul voievodului, iatacul doamnei, camerele coconilor precum şi baia.

Sfârşitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu (a fost decapitat la 15 august 1714, la Constantinopol, alături de cei patru fii ai săi) a însemnat şi încheierea perioadei de apogeu a Curţii Domneşti. Afectată de calamităţi şi de războaie, aceasta intră într-un proces ireversibil de degradare.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Alexandru Ipsilanti a încercat să refacă vechiul edificiu domnesc însă a renunţat din cauza costurilor foarte ridicate.

Cel de numele căruia se leagă ultima perioadă din existenţa Curţii Vechi a fost Constantin Hangherli (1797-1799). Acesta scoate la licitaţie fosta reşedinţă domnească” (informaţii puse la dispoziţie de muzeograf Gabriel Constantin, de la Muzeul Curtea Veche).
“În 1631, peregrinul german Paul Strassburg – consilier secret al regelui Suediei, Gustav Adolf al II-lea, şi sol al sultanului Murad al IV-lea – îl vizitează la curtea din Bucureşti pe Leon-Vodă, domnul Ţării Româneşti (1629-1632), prilej de a descrie nu numai «palatul domnesc dărăpănat din cauza vechimii şi a deselor schimbări de domni», dar şi un dineu oferit în cisntea sa: “După ce s-a sfârşit convorbirea şi au avut loc negocierile, au răsunat cornurile şi trâmbiţele cu mare zgomot pentru a începe prânzul. Partea din dreapta a mesei mi-a fost dată mie şi însoţitorilor mei, iar cea din stânga domnului şi românilor săi. Înaintea domnului erau vase de argint, la mijloc vase de ceramică îngrijit lucrate şi smălţuite iar la capăt talere şi blide de lemn. Bucatele nu se ridicau în tot timpul prânzului şi mai multe ceasuri în şir se tot puneau mereu felurite unele peste altele, încât s-au înălţat, cu încetul, într-o grămadă ca o movilă. Vinurile erau foarte bune la gust şi de soi foarte ales şi, închinând des cu paharul, convorbirea dintre oaspeţi ajungea tot mai prietenoasă şi mai liberă. În sfârşit, când domnul, ridicând o mare cupă, a închinat pentru sănătatea şi biruinţa Majestăţii Sale, s-au descărcat câteva catapulte şi tunuri de aramă cu atăta răsunet încăt se cutremura clădirea dărăpănată şi chiar vasele de pe masă se ciocneau între ele.” (Narcis Dorin Ion, “Palate din Bucureşti”, paginile 11-12, editura NoiMediaprint, 2013). Din aceeaşi sursă mai reţinem că în 1718 “un incendiu distruge mai multe clădiri ale Curţii Domneşti, restul componentelor fiind grav afectate de cutremurul din 31 mai 1738. Războiul ruso-austro-turc din 1768-1774 ruinează definitiv Curtea Domnească din Bucureşti, pe care domnitorul Alexandur Ipsilanti va fi silit să o abandoneze şi să locuiască în casele familiei Brâncoveanu. (...) Declinul total al Curţii Vechi este legat de efectele cutremurului din 14 octombrie 1802 şi ale incendiului din 28 august 1804, aceasta după ce, la 1789, domnitorul Constantin Hangerli vânduse la licitaţie terenul Curţii Domneşti (între cumpărători au fost Manuc-Bey şi Radu Golescu, care vor construi în această zonă Hanul lui Manuc şi Hanul Roşu).” (Narcis Dorin Ion, “Palate din Bucureşti”, paginile 13-14, editura NoiMediaprint, 2013).


Articol realizat cu sprijinul Muzeului Municipiului Bucureşti