Călcat de propria maşină

Ora zece şi ceva, în fapt de seară. Zapez cretin, fără creier în cap. Nu ştiu ce vreau, nu ştiu nimic. Ştiu că sunt o proastă. Asta ştiu sigur. Faptul că nu ştiu ce vreau dar fac ceva al cărui sens nu-l înţeleg mă deprimă dar mă şi linişteşte: ”linişteşte-te”, îmi spun, “oricum n-ai nici o şansă, proastă ai fost, proastă o să rămâi”. Apoi mă dispreţuiesc în direct cu mine însămi: “Proasto!”.
Brusc, mă buşeşte râsu'. Băi, da' un râs oligofren, ceva de ne... ăăă.... cum să zic... înţeles. O ştire de pe crawl-ul României TV îmi reţine atenţia într-un mod... într-un mod. “Şofer călcat de propria maşină”. Băi, cât de tare e asta? Un şofer care să fi fost călcat de propria lui maşină.

Brusc, îmi imaginez tot scenariul, cu cap şi coadă, gata de montat, de dat la publicul cel mare. Un om stătea şi el aşa şi vorbea cu o fată la telefon. Adică nu, nu vorbea. Mai bine-i trimitea sms-uri, că era timid. Şi cum trimitea el aşa, sms-uri, trece un taximetrist pe lângă el şi-i zice “băăăă, vezi că eşti pe avarii, băăă, vezi că ai portiera deschisă, băăăă, vezi că-ţi fuge maşina”. Dar el nu-l bagă-n seamă. E prea ocupat ca să trimită sms-ul sau ca să posteze un mesaj emoţionant pe Facebook. Omul e cu totul sustras contextului, e doar el cu telefonul lui, din care are o legătură profundă şi emoţionantă cu o fată care-i dă ignore tot timpul, dar el se gândeşte că poate e ocupată, poate spală vase, poate duce gunoiul, chestii d-astea casnice.
E. Şi cum stătea el aşa, rezemat de capota propriei lui maşini, trece un camion, ceva o basculantă, ceva greu, ceva imposibil. Din cauza trepidaţiilor, maşina o ia realmente la sănătoasa, prinzându-l pe omul nostru sub anvelopele corespunzătoare iernii. Cu puterile adunate, încearcă, parcă-l şi văd, să oprească maşina, dar nu poate. Asistă cu neputinţă la propria lui cvasi-moarte. Pentru că nu moare de tot. E prea drăguţ, sunt convinsă că se salvează într-un mod inexplicabilo-minunat, de sub maşină, lăsând-o pur şi simplu să alunece peste el, în timp ce el stă cuminte ca vehiculul să treacă peste.

Între timp, basculanta a trecut, iar zgomotul ei se mai aude încă, în depărtare. Cu telefonul făcut scrum şi cu hainele zob, omul nostru se adună de pe jos. Îi pare tare rău după telefon, iar maşina lui are răni minore. Se gândeşte disperat că poate fata aia i-a trimis un sms sau i-a postat un răspuns pe FB şi el nu are telefon să răspundă. Rănit şi disperat, îşi dă seama că are piciorul rupt. Se apucă să se jelească. Nici măcar să sune la Ambulanţă nu poate, că nu are telefon. Se uită în oglinda retrovizoare crăpată. Are două feţe. Într-una dintre ele constată că nu vede decât cu un ochi. Dar el tot la fata aia se gândeşte. Fără un picior şi fără un ochi, îşi aranjează părul şi o porneşte înspre un spital. Niciun taximetrist nu-l ia. I-ar murdări maşina de sânge.