Cum a vazut invazia Cehoslovaciei un cunoscut ziarist roman

de Ilie Ciurescu | 18 Aug 2015 • 16:27

Ocuparea Cehoslovaciei de trupele a 5 tari ale Tratatului de la Varsovia, in august 1968, ARE SI ACUM MULTE NECUNOSCUTE.
JURNALUL NATIONAL prezinta un document important, O MARTURIE A UNUI CUNOSCUT ZIARIST ROMAN, DL ILIE CIURESCU, trimisul TELEVIZIUNII ROMANE, unul dintre putinii corespondenti straini care au vazut pe viu evenimente cu o incarcarura exceptionala derulate in zilele invaziei.

Romania a fost la un milimetru de a avea aceiasi soarta.

Acum 47 de ani…
… puțin înainte de miezul nopții de 20 spre 21 august 1968. Corespondentul Agerpres la Praga, Eugen Ionescu transmitea, primul din lume:
„Invazie militară a Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.”
Flash-ul avea mențiunea f. f. urgent. A fost preluat de agențiile internaționale de presă. La scară planetară toate posturile de radio și televiziune și-au întrerupt programele în desfășurare, pentru a informa omenirea despre un act politico-militar cutremurător: stare de război în lagărul socialist.
Chiar la amiaza zilei invaziei, Romania a condamnat ferm -fără echivoc,prin întreaga-i ființă națională și în virtutea credinței în drepturile intangibile ale popoarelor la existență de sine stătatoare- farădelegea agresorilor. Cea mai mare adunare de solidaritate din lume s-a desfășurat la București . Erau în Piața Palatului peste 100000 de români. S-a adresat țarii , cehilor și slovacilor , opiniei publice internaționale, președintele Nicolae Ceaușescu. Poziția României a fost deosebit de apreciată pretutindeni în lume...
La 5 zile de la acest fulger informațional, aflam amănunte uimitoare (mi le-a prezentat chiar la televiziunea din Praga, un personaj care… știa tot. Ținea ca în mod special, românii – înainte de toți, românii – să afle cum a fost. Cu atât mai mult, cu cât România nu a participat la această agresiune „frățească”.)

Redau, pe scurt, dezvăluirile care înfățișau un demers războinic înspăimântător, imposibil de explicat în logica parteneriatului „frățesc” al țărilor din Europa răsăriteană apaținând lagărului socialist:
• 20 august, ora 16.00.
• Aeroflot cere aprobarea expresă, imperativă, de survol și aterizare la Praga, pentru 2 chartere suplimentare. În listele de zbor erau înscriși experți în tranzacții comerciale, delegați guvernamentali, turiști.
• În jurul orei 20.00, două aeronave de mari dimensiuni aterizează pe aeroportul internațional Ruzyne. Pasagerii, aproape în totalitatea lor, surprind printr-un amănunt deosebit. Poartă fiecare câte o geantă diplomat mai mare. Afișează o anumită severitate prin talii aproape uniforme. Erau „bine legați”. Au fost întâmpinați, protocolar, de membri ai conducerii Ambasadei URSS la Praga.
• După o oră, serviciile cehe specializate înregistrau o puternică rețea de trasmisii cifrate, din diferite puncte ale capitalei. Intensitatea undelor era ieșită din comun.
• La ora 22.00 și câteva minute, aeroportul era practic ocupat. Serviciile secrete sovietice plasaseră, în punctele cheie de dirijare și control zboruri, experți militari proprii. Până la miezul nopții au aterizat mai multe avioane de luptă, sovietice, purtătoare de desant și tehnică militară: tancuri, tunuri, transportoare blindate și un mare număr de infanteriști în ținută grea de război. Aeroportul devenise o bază militară complexă și în același timp, unul din cartierele generale militare, de comandă și control ale intervenției.
• În jurul orei 24.00, erau atacate, concomitent, frontierele. Toate căile de comunicație erau bântuite de comenzi scurte de dirijare și orientare. Destinația: cele 12 puncte operaționale de invazie. S-a pătruns într-un ritm alert. O adevărată armată: peste 300.000 de militari (sovietici cu nemți democrați și cu polonezi, în nord, și sovietici cu unguri și cu bulgari în sud - zona Bratislava. Asediul era susținut de 7.500 de tancuri și 55 de unități de zbor – avioane de desant, bombardiere, elicoptere.)
• În zorii zilei de 21 august, comandamentul general al invaziei raporta îndeplinirea misiunii, având ca țintă finală, Praga.
• Între timp, conducerea superioară a Partidului Comunist – liderii Dubcek și Smrkovsky, alți membri ai comitetului central și înalte personalități de stat, erau arestate și trimise la Moscova.
• Toate instituțiile de stat au fost ocupate, o atenție specială fiind concentrată asupra televiziunii, radiodifuziunii și ziarului Rudé Právo.
• Se stabilise anterior, la nivel național, oficial, că organizat nu se va opune, rezitență la agresiune. Cu toate acestea, s-au înregistrat 72 de morți și sute de răniți, în acțiunile prin care populația țării a reacționat spontan, opunându-se ocupației „frățești”.
• Pătrunderea în Praga s-a făcut cu foc susținut, dar mai mult orb. Ordinul era ca demonstrațiile de forță să descurajeze orice opoziție civilă. Fațada Muzeului Național a fost ținta principală a tirurilor de automate și de proiectile ale mijloacelor blindate . Practic, zidurile purtau o țesătură diabolică de mușcături ale exploziilor. De geamuri ale clădirii nu mai putea fi vorba. (Să fie clar că agresorii nu vor tolera nici cea mai mică împotrivire.) Civilii trebuiau să știe, să afle, că nu e de glumit. Lătratul de mitraliere, carabine și de proiectile zămislite de tunurile tancurilor, întreținea atmosfera înfricoșătoare. Piața Vačlav era un adevărat teatru de război. Clădirile radioului și televiziunii, la fel de ciuruite ca Muzeul Național. În această zonă, s-a înregistrat cea mai mare parte a victimelor, din cele 72 pe plan național.
• În fiecare noapte, praghezii își puteau potrivi ora exactă, sub apăsarea spaimei. Fix la 22.00 începea canonada rafalelor din sute de puncte ale orașului. Era un fel de pregătire de atac. Un avertisment neîndurător. O poruncă de supunere. Timp de 10 - 15 minute, armele urlau: „Suntem pe poziții! Nu încălcați interdicția de circulație în timpul nopții! Nu îndrăzniți! De veți cuteza, plumbii care acum vă previn, vă vor pedepsi! Veți muri!...”
• Armata cehoslovacă se afla în cazărmi sub controlul strict, sever, al ocupanților.

Cum am ajuns la Praga
…23 august 1968.
Reveniserăm în Molière (vechiul sediu al Televiziunii Române), toți cei care am participat la transmisia demonstrației prilejuită de sărbătorirea zilei de 23 august (Piața Aviatorilor). După 20 de minute a venit și Tudor Vornicu – atunci șeful Actualităților. Nu se întorsese „la bază” o dată cu noi comentatorii, așa cum făcea de obicei. A fost „reținut” la Tribuna Oficială. Aveam să aflu, primul, motivul.
- Pleci în Cehoslovacia imediat! mi-a spus Tudor, imperativ în maniera-i directă și aproape fără drept de replică, în care poruncea a se produce ceva pentru Actualități, și nu numai. Să ai la tine tot! Ochi, urechi, creioane, hârtie, vorbe și mai ales cap. La fața locului faci rost și de aparat de filmat, de la televiziunea lor. Pupă-i pe toți ai tăi, pupă-ți iubita - copii n-ai - și spune-le că pleci la război. Dacă ți se întâmplă ceva… te vom decora post mortem!
Împreună cu Dumitru Tinu și Romulus Căplescu, trimiși și ei ai presei scrise, în regim de urgență, să fie martori la înmormântarea unei „Primăveri” politice, aveam să descopăr modalitatea de a ajunge la Praga. Cehii și slovacii, care se aflau în străinătate la declanșarea invaziei, aveau permisiunea de a se întoarce acasă. Dar numai pe ruta Viena – Praga. A doua zi eram în capitala Austriei. Împreună cu un mare grup al celor care se repatriau, am ajuns la 24 august 1968, seara, la Praga. Cu trenul. Am fost „adoptați” fără rezerve, știindu-ne români. Deveniserăm, pur și simplu, cehi-români. N-am înțeles cum de într-o asemenea stare de război, de ocupație, nu ni s-au cerut niciodată pașapoartele, în timpul călătoriei. Nici nu știam ce ne-am fi făcut, de ni se cereau. Oricum, am ajuns.
După o vizită la Ambasada României din capitala Orașului de Aur, am fost îndrumați spre un loc de cazare. Trebuia să trecem din Mala Strana – partea veche a Pragăi – în partea nouă, modernă. Aveam de traversat podul Carol. Peste renumita Vltava. Conducea mașina, cu număr CD, consilierul politic al Ambasadei României. La intrarea pe pod, ni se ordonă să oprim. Argumentele diplomatice nu au nicio valoare. Mașina este controlată sistematic, centimetru cu centimetru. Militari invadatori, în principal ruși, patrulau din metru în metru. Practic, formau un șir. La ieșirea de pe pod, controlul s-a repetat. La fel de sistematic, la fel de surd, la protestele diplomatice. Doamne ferește să se fi găsit ceva care să le trezească suspiciuni.

Rezistență tăcută neiertătoare împotriva ocupanților criminali
A doua zi, la ora 6.00 dimineața, când se ridica interdicția severă de circulație nocturnă, am ieșit în oraș, împreună cu Dumitru Tinu și Romulus Căplescu. Am văzut cu ochii noștri, cum în câteva zile, la Praga se instalase moartea. Nu numai a trupurilor, care oricum nu ar fi avut drept la mormânt. Nu a orașului, care simțea ruina. Nu a țării, care iși pierduse hotarele. Moartea nu venise să secere trupuri, ci cu ordin să domnească peste cadavre vii. Gândul, sufletul și inima Primăverii de la Praga, trebuiau ucide imediat, dar nu definitiv. Impietrite, în definitiv, urmau să rămână cadavre vii. Să vadă și să audă, să pipăie și să aprobe, umil, porunca înrobitoare. Cizma invadatoare, așezase peste Orașul de Aur, giulgiul nopții, peste speranțele de „anotimp cu flori de mai”, blestemul neîmplinirii. Soldații – niște tineri abia ieșiti din adolescență - erau dresați să nu privească direct, spre posibilele lor ținte. Căutau buimaci, dar vigileți, dușmani răzvrătiți. Pe ecranul privirii lor albastre, era țintuită pentru eternitate, gloria Revoluției bolșevice din Octombrie.

Îndoliați, milioane de cehi și slovaci, trăiau, în cumplită suferință, marea tragedie. Nu aveau cum să lupte cu un dușman într-o superioritate copleșitoare. Orice confruntare ar fi condus la o baie de sânge cu pierderea a zeci de mii, de vieți, nevinovate. Păcătuiseră – ziceau agresorii – să creadă într-o primăvară plăpândă, care le promitea un mai bine pentru ei și pentru urmași. Și de-ar fi vrut să încerce diverse înfruntări, nu le îngăduia hotărârea luată pe plan național. Toți oamenii de rând, de acolo din Praga și din ținuturile cehe și slovace, aveau în inimă, în gând și în suflet numai sentimente de condamnare a ocupanților. Rezistența tăcută nu era desăvârșită. Atât cât trebuia să se evite riposte de glonț și moarte, mai lansau câte un strigăt al disperării, al condamnării faptelor pe care nu reușeau să le explice în logica și rațiunea umanitare. Expresia permanent vie a acestor sentimente, era una scrisă. O citeam, zi de zi, pe un ziar editat noaptea, în clandestinitate și afișat cu riscul vieții, pe toate zidurile, fațadele, vitrinele și pe orice loc pe care se putea scrie ceva, chiar cu riscul vieții. Pentru că noaptea nu era permisă prezența oamenilor pe străzi. Protestul unanim, gândul neiertător pentru faptele incalificabile de a fi subjugați de nedreptate și de forța opresiunii erau scrise cu creionul, cu cerneală, cu cretă, cu cărbune și uneori cu sânge pe fiecare petic de suprafață. De la un capăt la altul al „uliței” Vačlav, (bulevardul principal lung de câțiva kilometri), care începea din piața cu același nume al eroului național ceh. După ora 6.00 dimineața, când toată suflarea mergea spre locurile de muncă, fiecare om zăbovea câteva minute să citească despre ororile criminalilor care le cotropiseră țara. La lumina zilei asta însemna rezistența mai puternică decât orice armă și muniție cu care fuseseră subjugați. Ziua, ocupanții nu îndrăzneau să înlăture aceste amprente de neșters ale strigătului general de libertate și de condamnare a inamicilor. Dar noaptea, echipe speciale de soldați parcurgeau bulevardul, înarmați cu ustensile pentru dispariția a celui mai mare ziar scris vreodată în lume. Paginile lui însemnau milioane de gânduri care se citeau cu lacrimă și ură, cu blestem și cu speranța că se va recuceri libertatea. Era un fel de alternanță zi-noapte și editarea se producea în alianța cu întunericul, în care cetățenii Pragăi își afișau gândurile și sentimentele pentru pângăritorii de simțire umană, năvăliți sub masca înfrățirii socialiste. În filele acestei gazete nesfârșite se prezentau, din loc în loc, marile vinovății ale celor care îndrăzniseră să se năpustească asupra „primăverii” vieții lor. Erau niște soldăței, (18-22 de ani) mulți dintre ei recruți, dresați să nu vadă și să nu audă protestul oamenilor. Agesorii înrobiți sub ideologia marxist-leninistă nu aveau voie să cunoască adevărul despre ce trebuiau să înfrângă: libertarea presei și a cuvântului, libertatea de mișcare în țară și peste hotare, limitarea poliției secrete, pluripartidism, dorința federalizării țării și deschiderea spre colaborare cu Occidentul. Erau reluate peste tot aceste cauze de viață, fie și în orânduirea socialistă, care nu le acorda atenția cuvenită. Ele fuseseră lansate cu puțin timp în urmă, într-un manifest cu „2000 de cuvinte” elaborat de scriitorul Ludvík Vačulík.

Din imaginile transmise de la fața locului, s-au putut cunoaște aceste dorințe de mai bine, în toată lumea. Cine ar fi îndrăznit, afară de agresorii nesăbuiți, să pedepsească asemenea aspirații?!

S-a afirmat, la un moment dat, că liderii de partid și de stat cehoslovaci ar fi greșit făcând cunoscute pe larg, și pretutindeni, componentele umaniste și înnoitoare ale programului reformator „Primăvara de la Praga”. Unii comentatori remarcau că agresorii îl defineau drept pericol, amenințare directă, pentru integritatea lagărului comunist anacronic din est. La fel de neconvenabil era identificat și exemplul pe care l-ar fi oferit altor țări ale sistemului. Influența, așa zis negativă, ar fi de natură să stimuleze îndrăzneala acestora de a trece la rându-le la reforme asemănătoare. Nu se putea admite eventualitatea unor desprinderi din regimul ermetic al comunismului prin asemenea exemple.

Martorii unui moment tragic
De fapt totul era tragic. Dar divinitatea ne-a ferit să vedem oameni uciși. Dispăruseră în primele două zile ale invaziei. Relatam atunci, un moment pe care l-am văzut direct, împreună cu Dumitru Tinu (Căplescu scria comentariul zilnic).
… Renumita Piață Vačlav. O zi a sfârșitului de august…
Un student încearcă să dialogheze cu echipajul unui tanc sovietic. Nu i se răspunde. Întreabă mereu, cu lacrimi în ochi, „de ce??”. Pentru cei cărora le imploră cu disperare răspunsul, acesta nici nu exista. El cere, aproape jelindu-se, o explicație. Nimic. Încearcă să se agațe de țeava de atac a tancului. Apoi își rupe cămașa și își oferă pieptul. Roagă. Plânge. Imploră. Strigă: „trageți!!”. Lumea e îngrozită. I se ordonă să plece. El nu se supune. Tanchiștii sunt din ce în ce mai iritați. Cu un zgomot asurzitor, motorul tancului pornește. Se anticipează tragedia. Colosul de oțel se urneșe. Un pușcaș trage două rafale în aer. Studentul se pregătește să urmeze tancul, dar câțiva trecători îl imobiliziază și îl retrag din zonă. Imediat, piața a fost împânzită de infanteriști.

La Praga, am fost ferit de un posibil și distrugător blestem
17 septembrie, 1968. Hotel Parij, ora 4.00 dimineața.
Sunt asediat la modul propriu, de peste 40 de corespondenți din toată lumea. Mă îmbrățișează, mă încurajează, îmi oferă protecție. Unora li se întrevăd lacrimi în ochi. Îmi cer să le confirm ceva ce aflaseră ei, din diverse surse. „A fost România ocupată de frații din pactul varșovian?” Refuz. Insistă. Nu mai rezist. Sun acasă la Tudor Vornicu. Răspunde furios: „Du-te dracului! Ce, ești tâmpit?!” Îmi închide telefonul.
Întrebarea jurnaliștilor străini nu era chiar întâmplătoare. Existau informații, certe, privind o mare concentrare de efective militare, puternic înzestrate cu mijloace de război, la hotarele României. Pe de altă parte, ziariștii străini reținuseră, dintr-o referire a președintelui Lyndon Johnson la perspectivele extinderii unor asemenea acte de intervenție în treburile interne ale altor state, expresia avertisment: „nu dezlegați câinii războiului!”. Și secretarul de stat american, Dean Rusk, atrăgea atenția ferm, că un asemenea act ar putea avea urmări greu de prevăzut! Mulți comentatori făceau legătură între concentrările militare la granițele din Est și consecințele de gravitate, îngrijorătoare, pentru starea generală a lumii. Și granițele României se aflau sub o asemenea amenințare, bine cunoscută și dezvăluită ca atare.
Iubire și război
Revăd adesea în timpul aducerilor aminte din vremea înăbușirii Primăverii de la Praga, momente ale unei impresionante povești de iubire. Locuiam în același hotel Parij, împreună cu cei doi corespondenți români. Eram singurii ocupanți ai unor spații de cazare ale hotelului. Era înconjurat de un cerc compact de tancuri. Micile spații dintre țevile de tun, erau închise prin cuiburi de mitralieră. Exista și o explicație a acestei concentrări de forțe înfricoșătoare. În imediata vecinătatea, era Adunarea Națională. Aproape zilnic, de la balconul acesteia, Josef Smrkovsky, înalt demnitar comunist, rostea câte o cuvântare mobilizatoare. Condamna, ferm, agresiunea asupra țării sale, și cerea tuturor cetățenilor să fie înțelepți și să-și conserve convingerea că până la urmă, o astfel de invazie va fi înlăturată. Am aplicat cu succes metoda optimă, operativă de transmitere a unor operatii spre București, a unor informații, metodă folosită, în prealabil de Tudor Vornicu. M-am instalat și eu într-o cabină telefonică, înarmat cu un buzunar plin cu fise. Pe măsură ce reproduceam spusele translatorului dedicat mie de la televiziune, alimentam depozitul telefonului. Textul a fost înregistrat și apoi folosit în diverse relatări.
După o săptămână de la începutul invaziei, tanchiștii de la hotelul Parij, au început să iasă din turele, coborând la sol. Unul dintre ei, Vasea, întreba de Martina, cameristă a spațiilor de cazare. O cunoscuse la Odesa, într-un concediu de vară. Fata a ieșit din hotel să vadă cine o caută. Când a dat cu ochii de el, a început să-l blesteme, plângând. S-a apropiat și chiar l-a scuipat. S-a întors mânioasă și a intrat în hotel. În fiecare seară, Vasea cânta la chitară, lângă șenilele tancului. Adesea, Martina, îl asculta din ușa hotelului. Treptat, se apropia de el. Au început apoi să-și vorbească. El se străduia să se dezvinovățească precizând că nu a știut cu ce misiune venise în Cehoslovacia. Ea îl asculta neîncrezătoare. Apoi, recrutul a lipsit câteva zile. Trupele erau schimbate după un grafic special, tocmai pentru a se evita eventuala comunicare cu localnicii. Peste alte câteva zile, când a revenit la locul de pândă militară, dialogul s-a reanimat. Au ajuns să se îmbrățișeze tânguindu-se de nefericita împrejurare, în care se revăd. Singurul chelner rămas la restaurantul hotelului, domnul Mașkov, tatăl celebrei patinatoare, campioană olimpică Hana Mașkova, mi-a comentat manifestările, atât de surprinzătoare, ale acestei iubiri „printre tancuri”, traducându-mi multe dintre replicile pe care ei le schimbau înduioșător. M-am gândit atunci, că iubirea… învinsese tancurile.
Mărturisiri
Cele câteva momente de aducere aminte, sub titlul răpunerii „Primăverii de la Praga”, reprezintă rezultatul primei mele activități, sub statutul de trimis peste hotare al Televiziunii Române. Așa am aflat, văzând, trăind și consemnând ce înseamnă agresiunea, ocupația străină, starea de război, suferința și povara gândurilor îndoliate ale omului. M-a surprins investirea cu o asemenea misiune. M-am străduit să aplic tot ce acumulasem până atunci la Radio și Televiziune, m-a stimulat, ambiționat și obligat, acest adevărat dar, primit fără să fiu nici eu convins că voi fi în stare să-l valorific conform așteptărilor redacționale. Am rămas în Cehoslovacia mai bine de 40 de zile. Cunoscusem mai înainte, doar din știrile pe care le primeam în redacție, nedreptatea cutremurătoare a unui alt eveniment de tristă amintire. Înăbușirea într-o baie de sânge a Răscoalei de la Budapesta, din 1956. A doua mea misiune de corespondent peste hotare, a fost în Vietnam. Tot politică strâmbă a celor ce dirijau destinele păcii universale.
…Am rememorat acum, numai o parte din cele ce am văzut la fața locului. Istoricii și politologii continuă analizele și comentariile privind locul Primăverii de la Praga, în cronica vieții planetare. Ei se concentrează asupra semnificațiilor politice. Acum târziu, chiar la vremea aducerilor aminte, m-am gândit la una din legăturile posibile dintre mari capitole ale istoriei lumii. Explică, argumentează, răspunde la întrebarea: cum s-a ajuns la atâtea stări de război ale omenirii? Ce s-a întâmplat până acum cu marea confruntare dintre două lumi? Cea capitalistă, în Estul European și în unele zone asiatice, și cea capitalistă, adesea definită prin noțiunea: Occidentul. Nu pot să revendic paternitatea legăturii sau succesiunii logice, dintre Revolta din Budapesta - 1956, înăbușirea Primăverii de la Praga - 1968, modificările reformatoare, din ultimii doi ani ai deceniului nouă, din secolul trecut, și Revoluția din decembrie, din România, prima transmisă în direct, pe un post de televiziune. Au facut-o și o fac în continuare, numeroși analisti, comentatori și istorici. Ei au formulat ideea înfrângerii definitive a comunismului. Concomitent, s-a afirmat că Războiul Rece a încetat. Dar zgomotul armelor, tragedia înfruntărilor și amenințarea continuă pentru pacea mondială, au revenit în atenția generală a omenirii. Afacerilor cu arme și toate cele ce sunt în stare să impună, sunt prea profitabile pentru a fi abandonate. La fel este privită și lupta pentru puterea și influența exercitate asupra unor țări. Cetățeanul de rând, cel simplu, obișnuit, are tot dreptul să se întrebe, dacă, de pildă, criza ucraineană, nu reprezentă un focar, de la care să se aprindă, din nou, vâlvătaia evenimentelor cutremurătoare, la fel de „reci” și neiertătoare pentru bunăstarea și civilizația cuvenită egal, a europeanului, africanului, asiaticului, australianului sau americanului. Din păcate, aducerile aminte, mă îndreptățesc să ezit într-un răspuns favorabil la două întrebări:
„Oare când va veni Primăvara Universală?” și, „Va mai veni?! ”

Ilie Ciurescu, jurnalist TV