Cum vom divorţa în UE

Unul dintre primele neajunsuri cu care s-a confruntat Uniunea Europeană, încă înainte de 2000, a fost problema divorţurilor internaţionale. Conform unei estimări realizate de Comisia Europeană, în 2003 au avut loc, în statele membre ale Uniunii, aproximativ 350.000 de căsătorii internaţionale şi 172.000 de divorţuri internaţionale.

În cartea sa, “Gândeşte bine şi în stil mare”, Donald Trump făcea o observaţie care-ţi dă fiori: “Am văzut multe înţelegeri de afaceri ajunse la tribunale, dar nimic nu este mai rău decât atunci când un bărbat şi o femeie trec printr-un divorţ. Este iadul curat”. Nu e de mirare că divorţurile au devenit o problemă majoră şi pentru căsătoriile “internaţionale” din cadrul Uniunii Europene. Ceea ce reclamă, firesc, o legislaţie comunitară.

DAR REGULILE? Prin “divorţ internaţional” se înţelege desfacerea unei căsătorii dintre soţi a căror cetăţenie aparţine unor state diferite. Dacă la căsătorii nu s-au înregistrat probleme majore, întrucât consimţământul era reciproc, nu la fel de paşnic s-au derulat lucrurile când foştii perteneri de viaţă au decis să se despartă. Căci, între timp, au apărut bunurile comune, copiii şi toate consecinţele aferente. Trebuia, aşadar, găsită o legislaţie comună prin care să se reglementeze partajul şi încre­dinţarea copiilor.

Prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului UE din 27 noiembrie 2003 se stabiliseră, într-adevăr, regulile privind “competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti”, nu însă şi regulile referitoare la legislaţia aplicabilă. Cu alte cuvinte, prevederile existau mai degrabă principial, decât meto­dologic.

DEZBATERI. Astfel, cea mai mare parte a statelor membre determină legea aplicabilă conform unor criterii prin care procedura e reglementată de ordinea juridică cea mai apropiată părţilor. Alte state membre aplică sistematic le­gislaţia lor naţională (“lex fori”) în materie matrimonială. De aceea, într-un divorţ în care cei doi soţi provin din state diferite, părţile se confruntă cu dificultăţi în a anticipa legislaţia în care se va desfăşura procesul, fapt cu consecinţe importante asupra soluţiei pronunţate de instanţa de judecată.

Luând act de aceste neajunsuri, Comisia pentru Libertăţi Civile, Justiţie şi Afaceri Interne a Parlamentului European dezbate în prezent propunerea de Regulament al Consiliului pentru modificarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 de care am amintit. În conformitate cu aceste viitoare modificări, soţii vor putea alege de comun acord legislaţia statului după care vor să divorţeze. Opţiunile vor fi însă şi ele condiţionate. Astfel, cei doi soţi aflaţi în situaţia de a se despărţi vor putea alege: a.) legea statului în care se află ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, cu condiţia ca unul dintre ei să locuiască încă în acest stat; b.) legea statului a cărei naţionalitate o deţine unul dintre cei doi soţi; c.) legea statului în care cei doi soţi au avut reşedinţa timp de cel puţin cinci ani  şi d.) legea statului în care este depusă cererea de divorţ.

Pentru aceste reglementări (şi multe altele, punctuale) este nevoie de acordul ambelor părţi. Dar cum, la un asemenea tip de litigiu, nu este exclus refuzul acestui acord, toate aceste reglementări devin caduce, iar divorţul şi partajul vor fi supuse legislaţiei statului în care cei doi soţi îşi au reşedinţa obişnuită comună (sau a statului în care a fost depusă cererea).

Amendament românesc

Pentru ca un divorţ internaţional să poată avea loc în condiţiile viitoarelor reglementări ale Comisiei pentru Libertăţi Civile, Justiţie şi Afa­ceri Interne a Parlamentului European, trebuie îndeplinite două condiţii de bază: 1.) cel puţin unul dintre soţi să fie cetăţean al statului pe care se desfăşoară procesul şi 2.) ambele părţi să-şi dea acordul asupra legislaţiei convenite. Există şi un amendament românesc la aceste reglementări, formulat de europarlamentarul Rareş Niculescu. Acest amendament încearcă să preîntâmpine riscul ca vreuna dintre părţi să nu cunoască foarte bine prevederile legislaţiei pentru care optează, pentru a nu fi defavorizată de alegerea făcută. Având în vedere acest imperativ, eroparlamentarul român a formulat urmă­torul amendament: “Instanţa în faţa căreia se desfăşoară procedura pune în vedere părţilor, la primul termen, prevederile legislaţiei alese şi cere fiecăruia dintre soţi să îşi exprime, individual, acordul privind continuarea procedurii în conformitate cu această legislaţie”.