Dan Dumitrescu: Dor premonitoriu de Maestru.

Destul de devreme, imi suna telefonul. Nu-l aud, pentru ca il aveam pe discret. Vad apelul si sun inapoi. "Florine, nu pot sa scriu azi. Cauta in arhiva, te rog, si publica materialul meu din 8 noiembrie 2007. Cred ca acelasi lucru l-as scrie si acum", il aud pe Dan Dumitrescu. Sunt contrariat. "E despre Fanus Neagu. Am simtit ca se duce. Chiar i-am spus chestia asta lui Cornel Dinu luni seara. Am vorbit multe cu el despre Fanus. Pana cand Cornel a inceput sa planga, s-a ridicat de la masa si a plecat. In plina noapte, pe la 3:30 m-a sunat fiica lui si mi-a dat vestea". "Sa nu-mi spui ca s-a stins?", l-am intrebat cu teama. "Azi noapte. S-a stins. Te rog eu, cauta editorialul din 8 noiembrie 2007. se numea! Sunt prea bulversat acum". Am cautat si am gasit articolul de care zicea Dan Dumitrescu. Cititi-l acum, la 3 ani si jumatate de cand a fost publicat. Veti crede, cu siguranta, ca ieri a fost scris! (Florin Gongu)

Imi este dor de Fanus Neagu
Dimineata, cu noaptea-n cap si cu ochii lipiti de monitor, aleg din presa zilei informatii care ma intereseaza, informatii care ma enerveaza si informatii. Nici o catastrofa, nici o nenorocire, numai dezamagire. Doar moloz si surogat de originalitate care se salveaza prin umorul involuntar al pretentiei de exclusivitate. Un ritual cotidian stupid, demn de mediocritatea in care ne complacem. Brusc, si probabil deloc intamplator, imi vine in minte figura lui Fanus Neagu. Ce injuraturi zdravene mai slobozea nea Fane cand simtea truditori neghiobi prin preajma sa. Nu suporta convenientele idioate si conventionalii pretiosi. Strivea el cu o placere nebuna monotonia. Dar stia s-o faca asa cum altora nu le iese nici din intamplare.

Incerc sa-mi imaginez cam ce ar insemna presa momentului daca ar mai beneficia de spunerea curata si taioasa pe care o comitea Fanus Neagu. Silitorii care au zugravit portretele lui Gigi Becali sau George Copos, ale lui Borcea sau Marian Iancu, ale altor innobilati de pingeaua cramponata s-ar refugia in faliment. Pentru ca rautatea lui Fanus Neagu venea dintr-un om generos, pentru ca in spunerile sale cuvantul avea bolta-nalta. Dar Fanus Neagu a obosit sa mai scrie, a obosit sa ne mai ajute. Iar incercarea de a imagina cam cum ar vernisa el prezentul este sortita esecului. N-avem cu ce.

Imi este dor de Fanus Neagu. Si ce tristete iremediabila (de chirias grabit) ma cuprinde atunci cand el nu-mi raspunde. Mai estompez prin amintiri. Sa va zic una scurta. Nea Fane in tren, de la Braila la Bucuresti. Cu bilet, bine-nteles, de vagon-restaurant. Ospatarul il recunoaste si vrea sa fie amabil. Dar nu reuseste. Fiindca repeta intr-o cadenta mai insistenta decat tacanitul sacadat al rotilor de tren intrebarea: "Mai doriti ceva?". La un moment dat, dandu-si seama ca refuzul nu poate invinge silinta chelnerului, nea Fane schimba macazul si zice: "Da, amice. Mai doresc ceva. Scoate-mi, te rog, si mie o masa pe terasa".

In mintea ospatarului din poveste s-a lasat noaptea. De unde terasa la un vagon-restaurant? Nepricepand ce i se intampla a dat vina pe nea Fane, crezandu-l nebun. Cine-l va fi trezit vreodata la realitate pe bietul ospatar? Cine si ce ii va trezi vreodata la realitate pe cei care conduc fotbalul? Niste amabili si ei, care mai degraba ar fi numai buni sa scoata mese pe terasele vagoanelor-restaurant.
Dan Dumitrescu