Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mirajul muncii la ziarul cotidian tipărit te subjugă și ajunge o boală greu de vindecat. În acest „spital” sunt tratate evenimentele „la zi” care nu suferă amânare: disciplina meseriei și concurența nu pot accepta să lași „pe mâine” ce s-a petrecut azi. Profesia scrisului la ziar nu acceptă întârzieri, explicațiile și scuzele sunt pentru cei leneși, care vor ajunge repede în alte meserii, se vor retrage în locurile mai călduțe de unde se pot „cloci” povești inventate, pe care cititorii le miros însă repede și lasă foaia din mână. Înțelegeți de ce unele ziare mor și doar puține rezistă la proba timpului în Galaxia Gutenberg.
Jurnalul s-a născut acum 30 de ani, când în presa din România se „așezaseră” câteva titluri solide, cu redacții preluate din temeliile Casei Scânteii. Noi veniți nu păreau că pot să se mai impună, mai ales că privatizările făcute cu „japca” în mass-media dădeau patrimonii mari cu eforturi minime, minate însă în credibilitate de „obligațiile mari” față de diferite instituții ale statului donator. Investiția în presă era astfel cu risc maxim, mai ales că în alte domenii capitalismul, precoce la noi, oferea profituri rapide. De aceea, ideea profesorului Dan Voiculescu pe care a fost conceput Jurnalul - un cotidian național făcut de oameni tineri, cu o bază tehnică proprie și capital care să susțină creșterea sănătoasă spre dezvoltarea unui grup media cu capital românesc - era temerară. Deceniile care au trecut de la momentul startului au validat-o: titlul nu a fost „înghițit” de timp, presiunea erei digitale i-a impus modernizări succesive, dar spre tipografie pleacă la fel de precis ediția care ajunge la cititorul pe care îl considerăm prietenul și aliatul care ne validează zi de zi munca.
S-au adunat, de la prima ediție lansată în iunie 1993 până acum, aproape 8.750 de numere de ziar tipărit. Echipele redacționale s-au schimbat, unii autori au devenit nume cunoscute în spațiul public, prezența lor a fost remarcată prin vigoarea ideilor care au format prin acumulări succesive prestigiul publicației. Alții, după ce au „furat meserie” în școala de presă cristalizată în redacție, au plecat să-și etaleze talentul sau orgoliile spre alte publicații. Sunt și ziariști care s-au retras tiptil din peisaj, neputând să suporte exigențele profesionale și ștacheta morală a fidelității față de adevăr. Presiunile care s-au exercitat asupra redacției într-o perioadă de degradare a democrației le-a schimbat unora traseul. Tuturor le-a rămas însă, ca recompensă, efortul înscris în colecțiile Jurnalului cu ținta atinsă de a deveni „ziarul numărul unu”. Astfel s-a clădit atitudinea publicației, accentul pus pe redarea adevărului istoric relevat prin istoria clipei, adâncimea investigației jurnalistice, toate acestea fiind suportul existenței ziarului chiar și în condițiile neprielnice pe care le traversează presa scrisă.
Mă aflu acum printre veterani, timpul și sănătatea dându-mi șansa să lucrez, din 1998, cu multe generații de ziariști care și-au construit cariera profesională la Jurnalul. Momentul de acum este doar statistic, pentru că nu poți pune o bornă între ziarul de azi și cel de mâine. Dar amintirile legate de aventura care începe în fiecare zi, ca șurubul fără sfârșit, pot fi repere în ceea ce formează sufletul unei redacții, tezaurul ei neștiut. De aceea, această ediție aniversară „30 de ani de Jurnal” poate să fie pusă și sub tenta nostalgiei, patina timpului șlefuind amănuntele.
Transmisie din Biroul Oval de la Casa Albă
Nu pot uita câteva momente din cariera de reporter, trimis al ziarului la evenimente internaționale. În 2003, în 4 iulie, eram prezent la Kremlin, la semnarea Tratatului dintre România și Rusia. Când s-au schimbat documentele pentru semnarea lor de către Ion Iliescu și Vladimir Putin, mapa cu anexele la tratat, care cuprindea și precizări legate de Tezaurul Băncii Naționale poprit de ruși, a căzut din mâna funcționarei ce făcea de operațiunea. Biata „diplomată” a început să adune foile tratatului risipite de pe jos, spre uluiala asistenței, sub privirile solemne ale celor doi președinți. Șocat, am sărit de pe scaun și am zis cu voce suficient de tare, ca premoniție: s-a dus dracu tezaurul! Apoi, în 2004, am putut relata pentru cititorii noștri, chiar din Biroul Oval de la Casa Albă, cum și-a anunțat candidatura la Președinție Adrian Năstase, stimulat de președintele Bush.
Vocea lui Țuțu Condurățeanu
Casa Scânteii, devenită Casa Presei, a fost pentru mulți ani sediul redacției Jurnalul. Dominate de vocea lui Florin Condurățeanu, ședințele de redacție aveau o coloană sonoră puternică, pe care încercam să o temperez, spunându-i inegalabilului prieten că riscăm să ne „fure” concurența subiectele. Memorabilă a fost vizita în redacție, în 2002, a Regelui Mihai, pe care „l-am condus” prin istoria clădirii, „predând-o” pe Majestatea Sa lui Marius Tucă, directorul cu cea mai lungă perioadă în conducere editorială a Jurnalului.
Legenda stăncuței
Din cutia de amintiri iese și miraculoasa adopție a unei stăncuțe, care venea zilnic la fereastra biroului redactorilor șefi de la etajul 8. Pasărea ajunsese atât de „dresată” încât stătea pe birou, pe computere, se așeza pe umăr. Marina Constantinoiu și Victor Ciutacu erau convinși că pasărea era sufletul cuiva care ne vizita, ca mesager din altă lume. Pe unde o mai zbura stăncuța care devenise o legendă în Casa Presei?
