Klaus Iohannis: un “scriitor” în căutarea propriului personaj

E, desigur, foarte grav ca o țară, indiferent care ar fi ea, să fie condusă timp de 10 ani de un om care nu citește decât dosarele adversarilor politici.

 

Când se prezintă, ca posibil înlocuitor al acestui președinte “nelepturat” (după vocabula nemuritoare a lui G. Călinescu), un candidat care și-a pus numele pe o carte, fie ea și autobiografică, nu putem decât să ne bucurăm. Te aștepți, de la o asemenea persoană, să nu dea palme pe furiș copiilor, să nu li se adreseze ziaristelor cu “păsărică” sau “țigancă împuțită” și, mai ales, să trateze Constituția României cu tot respectul cuvenit unei cărți. Colegă de raft cu propria sa carte, cum ar veni, în bibliotecă.

 

Iată de ce am luat cu multă curiozitate și o secretă satisfacție cartea lui Klaus Iohannis, intitulată  “Pas cu pas” și apărută, în timpul campaniei electorale, la Editura Curtea Veche. Nu numai că mă interesează autobiografiile oamenilor politici, din care (cel puțin teoretic) poți învăța multe despre cum să fii și, câteodată, cum să nu fii om politic. Dar, după umilința celor 10 ani în care România a fost condusă de cineva pentru care cartea era ceva extraterestru, m-am bucurat că, prin persoana lui Klaus Iohannis, cuvântul tipărit își ia revanșa.

 

Problema cărții lui Klaus Iohannis începe, totuși, de la copertă. Ca vechi cititor de autobiografii de oameni politici din toată lumea, știu că puține dintre ele sunt menite să spună adevărul. În general, însă, exceptând cazurile patologice, titlurile autobiografiilor încearcă să sintetizeze sensul unei existențe politice, semnificațiile unei vieți dedicate binelui public și servirii interesului național. Cartea lui Klaus Iohannis se intitulează, însă, inadecvat,  “Pas cu pas”. Cu alte cuvinte, existența sa publică a fost o creștere pas cu pas, de la statutul de copil sas din Sibiu la cel de președinte al Partidului Național Liberal și candidat la președinția României. Pas cu pas, în românește, are mai multe conotații, printre ele fiind aceea de gândit, premeditat, programat. Dar și conotația de treptat, gradual, printr-o creștere naturală, încetul cu încetul. Cu alte cuvinte, cartea lui Klaus Iohannis încearcă să ne convingă de faptul că traseul parcurs de autorul ei ar fi fost, dacă nu scris în stele, atunci gândit de el însuși și urmat în mod consecvent, printr-o evoluție firească, evitând salturile și minimizând influențele exterioare.

 

 Or, asta este, evident, o minciună, din mai multe motive.

Mai întâi, pentru că, dacă nu ar fi fost Revoluția din Decembrie, cariera lui Klaus Iohannis n-ar fi depășit, probabil, liceul Samuel von Brukenthal, unde era profesor de fizică. Iar dacă ar fi intrat în politică, în acea conjunctură ante-revoluționară, ar fi putut ajunge, cel mult, președintele Consiliului Oamenilor Muncii de Naționalitate Germană. Calitate în care, dacă i s-ar fi permis să-și publice autobiografia, ea s-ar fi numit nu “Pas cu pas”, ci... “Soldat până-n ultima zi”. Dacă nu cumva “Mulțumim din inimă Partidului”.

 

Iar în Revoluția din Decembrie, ca să revenim la primul eveniment care contrazice total titlul cărții lui Klaus Iohannis, acesta – deși Sibiul a fost un oraș revoluționar, în care s-a murit pentru libertate și democrație – nu a jucat niciun rol. O spune el însuși, în carte: “Eu am fost, cum am mai spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva  comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea.” (p. 23). Întregul capitol al Revoluției ocupă, în carte, fix 9 rânduri, în care contribuția lui Klaus Iohannis la căderea comunismului sună așa: “În 1989, am ieșit și eu în stradă, împreună cu toți ceilalți oameni care au urmat imediat semnalul dat la Timișoara”  (p. 24). Deci, nimic.

 

Apoi, mai mulți ani după 1989, n-a urmat nimic nici în linie politică democratică. Actualul lider al PNL omite sistematic să vorbească despre un amănunt, fără legătură cu meritele sale, care a jucat un rol decisiv în cariera sa: faptul că, până în 1989, majoritatea sașilor (și, mai ales, aproape toți intelectualii de origine germană) plecaseră din țară. Klaus Iohannis era unul dintre foarte puținii intelectuali de origine germană mai tânăr de 50 de ani rămas în România, împrejurare (nepremeditată) care l-a propulsat, mai întâi în aparatul Inspectoratului Școlar al județului Sibiu, apoi în cel al Forumului Democrat al Germanilor din România. Ambele, organizații nepolitice. În prima a fost numit, în cea de-a doua a fost ales de către puținii nemți rămași în România. Birocrație, nicidecum carieră politică. Și, în niciun caz, liberalism. Legăturile sale cu PNL sunt de dată extrem de recentă.

 

E interesant că, în calitate de autor, Klaus Iohannis face apel la exact acele instrumente pe care, ca politician, pretinde că le respinge, ca racile ale unei mentalități “fanariote”, de care s-ar face vinovați “regățenii”. De exemplu, amestecul deliberat, intenționat, al borcanelor. În încercarea de a-și construi o carieră politică, el intitulează capitolul aferent activității sale în FDGR “Ucenicia într-ale politicii – FDGR”. Or, Forumul Democrat al Germanilor din România nu esteun partid politic, ci o organizație culturală. Așa este înregistrat de Justiție și așa este finanțat de către stat. Ce să înțelegem? Că în FDGRKlaus Iohannis a făcut (fanariot obicei!) politică pe sub masă, în loc de cultură, sau că acum încearcă (alt obicei fanariot!) să-și construiască o falsă genealogie politică, prin intermediul căreia să confere o brumă de legitimitate apariției sale, năucitor de rapide, în fruntea PNL/ACL? Ascensiune care, pentru marea majoritate a publicului românesc, are ceva din stridența unui nouveau riche? Trebuie să sapi mult în carte ca să afli când a devenit efectiv membru PNL actualul președinte al partidului, care își ascunde ilegitimitatea liberală sub formule bune de adormit copiii: “Dar abia de prin 2004 am avut o relație apropiată și cu Partidul Național Liberal” (p.134). În realitate, de-abia în 2013 a devenit liberal cu acte în regulă, și nu din proprie inițiativă, ci la invitația lui Crin Antonescu: “Peste câțiva ani, la începutul lui 2013, Crin Antonescu m-a invitat efectiv să fiu membru în PNL” (p. 136).

 

Tot așa și cu Primăria Sibiului. Profitând de legea electorală românească, mai largă decât a multor state democratice, organizațiile culturale pot prezenta candidați la toate alegerile. Cum, poate fără să vrea, spune el însuși, la alegerile locale din 2000, FDGR spera să obțină la Sibiu, cel mult, câteva mandate de consilier local: “Nici n-am luat în calcul varianta că aș fi putut câștiga, ci ne-am așteptat doar ca, prin candidatură, să atragem atenția asupra existenței și activității Forumului.” (p. 45).  Motivul pentru care a fost ales de conducerea FDGR să candideze la funcția de primar nu a constat în, potrivit propriei mărturisiri, calitățile politice sau administrative, ci în notorietatea locală: “La vremea respectivă, nemaifiind simplu dascăl, ci inspector general în Inspectoratul Județean Sibiu, eram deja o persoană publică, fiind, de altfel, singura persoană publică din conducere, detaliu pentru care colegii m-au și rugat să accept această candidatură.” (p. 45).

 

N-aş vrea să fiu ireverențios, dar în autobiografia sa – folosesc acest termen pentru că, cel puțin pentru uzul discuției, plec de la premisa că autorul cărții este Klaus Iohannis –, acest lider recent al PNL nu face niciun fel de analiză politică a motivelor pentru care a fost ales primar al Sibiului. Ceea ce el numește “politica mare” nu s-a construit pe calitățile sale, așa cum crede. Ca primar al Sibiului n-a fost ales pentru valoarea sa, după cum scrie: “Cred că pentru sibienii care m-au ales prima dată primar a contat buna mea reputație, însă la fel de importantă cred că a fost și dorința lor de schimbare.” (p. 45). Dorința de schimbare a fost, într-adevăr, imensă în 2000, dar îi atrag atenția scriitorului Klaus Iohannis asupra unei contradicții. Dacă sensul evoluțiilor dintre 1996 și 2000 a fost atât de bun pe cât spune la pagina 27: “în perioada de guvernare CDR și a președinției domnului Emil Constantinescu au fost cei mai buni ani pentru România”, de unde să provină, atunci, “dorința de schimbare”?

În realitate, dorința de schimbare a fost, într-adevăr, uriașă în 2000, și ea s-a manifestat prin măturarea la vot a PNȚCD și a celorlalte partide componente ale CDR. La Sibiu, oamenii l-au ales pe Klaus Iohannis nu pentru “buna reputație”, ci pentru că dorinței lor reale de schimbare nu i-a corespuns, din partea organizației locale a PDSR, un candidat real. Și, în același timp, pentru că în România mai funcționează încă, susținut de moștenirea regilor noștri Carol I și Ferdinand, mitul neamțului serios, din ale cărui mâini iese lucrul bine făcut. Nici biografia sa, nici prestația din ultimele luni a lui Klaus Iohannis nu s-au înscris însă în această paradigmă ilustră.

Un spațiu larg este acordat, în biografie, mandatelor de primar al Sibiului și evenimentului Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007. Firesc, aș spune, cât timp restul activității politice a lui Klaus Iohannis nu consemnează nimic altceva. Cel care aspiră la Cotroceni nu a fost validat electoral mai sus de nivelul unei primării, necandidând niciodată pentru un fotoliu de deputat sau senator. Nici măcar în propriul partid, Klaus Iohannis n-a fost validat la vot de către colegii săi decât atunci când a fost propulsat direct în funcția de prim-vicepreședinte, fără să treacă prin vreo activitate politică de filială locală sau județeană. Despre aceste “detalii”, autorul nu suflă niciun cuvânt.

 

Dar, înainte de a ajunge la asta, să mai remarcăm o absență. În capitolul lung (61 de pagini), consacrat mandatelor la Primăria Sibiu, despre activități economice se vorbește doar în puțin mai mult de două pagini (pp. 79-82), și acolo pentru a sublinia că pe durata crizei economice, Sibiul a suferit mai puțin decât alte orașe. Nu diletantismul comparației – “mai puțin ca alte orașe” poate însemna, și chiar înseamnă, și “mai mult ca alte orașe” – frapează aici, ci evidența faptului că aspirantul la Cotroceni nu realizează că România a ieșit din criză nu datorită turismului din Sibiu, ci a unor orașe ca Mioveni (sediul uzinelor Dacia), Slatina (sediul ALRO), Galați (sediul ArcelorMittal), Ploiești (Petrom), Continental (Timișoara), Năvodari (Rompetrol) sau Găești (Arctic). Dacă aceste mari grupuri industriale, ca și altele, din toate regiunile țării, nu reușeau să reziste crizei, singure și fără niciun sprijin de la guvernul Boc – Adriean Videanu, ministrul Economiei de atunci, este printre susținătorii lui Klaus Iohannis de azi – România s-ar fi prăbușit.

 

Klaus Iohannis a fost un primar de succes, așadar, nu pentru că s-a zbătut să aducă investiții și să creeze locuri de muncă. În tot ce a făcut, a cheltuit bani de la buget, cel local, adus de oamenii din Sibiu, și cel central. Iar momentul 2007 rămâne o operă colectivă: dacă în 2007 România nu ar fi trebuit să adere la Uniunea Europeană, iar orașul Sibiu s-ar fi aflat nu în România, ci în Serbia sau în Georgia, n-ar fi avut absolut nicio șansă.

 

Finalul cărții este consacrat proiectului său de președinte al României. Nu-l mai comentez. E plicticos, plin de platitudini solemne și încărcat de o frazeologie de cea mai pură extracție balcanică: “Experiența ultimilor 25 de ani ne arată că modernizarea României nu mai poate să se bazeze pe moștenirea socialismului și că este necesară o nouă viziune. Aceasta este viziunea economică liberală, singura care poate să asigure prosperitate.” (p. 200). Mă mărginesc să spun că asemenea fraze goale le-am auzit și la alți politicieni, liberali sau nu, dar ele nu au ce căuta într-o autobiografie, fie și politică. Programele politice ale partidelor pot fi, în lipsă de compentențe și de idei, literatură curată, dar autobiografiile nu pot fi niciodată programe politice.

 

Mai ales că, în gura unui politician care până în 2013 nu a avut nicio legătură cu Partidul Național Liberal, sună strident. Sună, din nou, a “proaspăt îmbogățit”, care exagerează pentru că suferă de un deficit de legitimitate. Fapt remarcabil, în cartea sa, Klaus Iohannis nu ne oferă nicio explicație a lipsei sale complete de interes pentru organizațiile PNL, până în anul 2013. Și nici a faptului – fără precedent, totuși, în politica europeană de la care se revendică ostentativ – că o persoană poate ajunge prim-vicepreședinte de partid fără a fi activat, în prealabil, măcar o zi într-una din organizațiile partidului. Iar după câteva luni ca prim-vicepreședinte, fără niciun fel de realizări nici aici, să fie ales președinte și candidat la președinția țării.

Mai degrabă despre asta am fi vrut să citim în “Pas cu pas”:adică, despre o carieră construită, nu măsluită, În schimb, avem de-a face cu o poveste mistificatoare. În care se trece atât de senin şi fără explicații peste salturi inexplicabile, încât cititorul neprevenit în privinţa “talentelor pe care şi le dă autorul”, va fi mirat văzându-l cum profită pas cu pas de conjunctură pentru a o transforma în merit personal.