Măria Sa Doamna Elena, tovarăşa lui Vodă Cuza

Portretul moral şi caracterologic al Doamnei Elena Cuza este, de multă vreme, schiţat de mărturiile contemporanilor şi temeinic aşezat în mentalul colectiv, până la nivelul popular, acolo unde adevărul şi legenda nu se mai pot delimita şi, atunci când graniţa se poate trasa, ea nu mai priveşte decât pe cercetătorii specializaţi ai istoriei scrise. Nicio Doamnă a ţării, din trecutul mai îndepărtat sau din vremuri mai noi, nu a intrat în imaginarul public pozitiv cu atâta forţă a iluziei că binele sau răul unui popor depinde decisiv de firea şi comportamentul conducătorului său. Legenda Doamnei lui Cuza este pe măsura cultului popular al soţului ei. Nici “Doamna Lisaveta” a regelui Carol I şi nici regina Maria nu au putut să o “detroneze” pe Elena Cuza de pe piedestalul cel mai înalt al simpatiei şi recunoştinţei colective, deşi ele au avut toate avantajele competiţiei: longevitate incomparabil mai mare pe tronul României, fast regal şi propagandă mediatică pe măsură, circumstanţe politice favorabile (Independenţa şi Unirea cea Mare).

Explicaţia acestui fenomen de psihologie colectivă stă în datele personale ale Doamnei Elena Cuza şi în gesturile ei publice pe care românii le-au resimţit din plin ca fiindu-le familiare şi benefice, intrând în perfectă rezonanţă cu aşteptările populare. Paternalismul tradiţional al conducătorului se conjuga în mod fericit cu schimbările politice şi sociale de la începuturile statului naţional, când, cu adevărat, mulţimea începea să devină conştientă de rolul ei în mişcarea istorică spre întemeierea unei naţiuni independente şi moderne. Evoluţia societăţii româneşti de la preeminenţa privilegiilor de clasă la coagularea unei unităţi, chiar fragile, a corpului social în jurul unor principii de drept modern, precum şi transformarea individului supus în cetăţean cu drepturi şi obligaţii faţă de ceilalţi conaţionali se exprima simbolic chiar în personalitatea Elenei Cuza.

Documentele scoase la lumină în ultima vreme, îndeosebi corespondenţa, explică nu numai semnificaţia comportamentului public al Doamnei, dar şi resorturile intime ale conduitei sale, totuşi atât de bine intuite şi deplin valorizate de opinia publică. Modestă, dispreţuind fastul, respingând vorbele mari şi gesturile teatrale, profund credincioasă, după tradiţia poporului său, ea s-a mulţumit să arate, fără a impune nimănui, care sunt faptele ce pot sluji progresului ţării sale.

Dacă modestia este pilonul firii sale individuale, responsabilitatea impusă de condiţia sa nerâvnită şi neaşteptată de Doamnă constituie mobilul netrucat al tuturor actelor şi faptelor sale concrete, dar încărcate de o simbolistică stimulativă pentru rodnicia năzuinţelor naţionale. Gesturi de caritate au săvârşit mulţi oameni, dar puţini au depăşit motivaţiile îndeobşte cunoscute: spălarea unor păcate omeneşti, dorinţa de notorietate, speranţa unei răsplăţi postume sau chiar iluzia neuitării numelui. Din multitudinea de confesiuni personale sau mărturii ale apropiaţilor, cea mai sintetică şi mai convingătoare pentru descifrarea personalităţii Elenei Cuza rămâne aceea din scrisoarea către mama sa, expediată imediat după aflarea veştii despre alegerea soţului ei ca domn al Moldovei (6 ianuarie 1859), într-un pasaj ce exprimă conştiinţa lucidă a schimbării cursului vieţii prin destin: “Providenţa a vrut să ne răsplătească pentru modestia noastră şi să ne ridice la un rang, pentru mine nemeritat. Fie ca Dumnezeu să mă protejeze totdeauna şi să-mi dea tot ce trebuie pentru a merita tot timpul entuziasmul, bunăvoinţa şi afecţiunea cu care am fost primită”.

Cu demnitate şi sacrificiul propriilor sale interese, Doamna a ştiut să stea alături de cel care a marcat cu reforme esenţiale drumul ţării spre o Românie modernă. Cu alt prilej, confesiunea intimă redevine document istoric: “Încă o dată, dragă mamă, eu mă supun cerinţelor. Sper că va veni un timp mai fericit, când voi putea să lucrez, poate, cu mai mult folos… Nu ştiu dacă mă înşel, dar îmi pare că la noi nu a sosit încă momentul pentru o femeie de a lua partea sa de acţiune binefăcătoare în opera de civilizaţie a noastră” . Dar tocmai prin întreaga sa viaţă Elena Cuza a făcut ca acel moment să sosească şi să se afirme ca o necesitate a vremurilor noi.

Readucem acum în memoria prezentului câteva informaţii mai puţin cunoscute, uitate în pagini astăzi rar frecventate, referitoare la prezenţa activă a Doamnei în viaţa publică, îndeosebi în opera sa de caritate şi de educaţie.

Una dintre cele mai dramatice probleme sociale ale epocii Doamnei Elena Cuza era aceea a copiilor orfani (numiţi şi “găsiţi”). Testamentul mitropolitului Filaret II al Ungro-Valahiei, redactat în 1798, prevedea o sumă foarte însemnată pentru construirea şi întreţinerea unui orfelinat în Bucureşti. Administrate incorect, aceste surse de venituri nu au mai dus la întemeierea Aşezământului căruia i-au fost hărăzite. Regulamentele Organice de la 1830, prevedeau, la rândul lor, întemeierea de aşezăminte speciale pentru orfani, dar totul a rămas literă moartă. Soluţia care funcţiona, în epocă, era aceea că statul încredinţa noii născuţi unor doici (“nutrice”), până la vârsta de patru ani.

În noiembrie 1860, Adunarea legislativă de la Bucureşti a adoptat o nouă lege, prin care se decidea ca să fie luată îngrijirea copiilor orfani de la Ministerul Cultelor, urmând ca această însărcinare să treacă la Ministerul de Interne, în speţă la Direcţiunea Serviciului Sanitar, condusă de medicul Carol Davilla. Începutul acestei reforme s-a făcut în primăvara anului 1861, când au fost adunate 40 de fete, de vârstă mică, pentru a fi crescute într-un Internat, în casa particulară a doctorului Davilla, aflată chiar în apropierea palatului Cotroceni.

Revenită în ţară în luna iulie 1862, după o îndelungată şedere în străinătate, Elena Cuza – în calitatea sa de preşedintă a Comitetului de Doamne – a întreprins o serie de vizite la aşezămintele de binefacere, la şcolile de fete şi la aşezămintele culturale. Din acest moment, Doamna va face toate demersurile oficiale pentru reorganizarea acestor instituţii, precum şi pentru dotarea lor cu cele necesare.
    
Prima preocupare a Doamnei se va baza pe o necesitate morală şi tradiţia creştinească, anume mila faţă de copiii neajutoraţi, lipsiţi de un cămin părintesc, ea fiind impresionată negativ de calitatea serviciilor medicale, precum şi de sumele mici alocate pentru nevoile zilnice. Cu acel prilej, Doamna Elena a donat din caseta sa personală suma de 1000 de galbeni, pusă la dispoziţia Serviciului Sanitar, pentru construirea unei clădiri adecvate, destinate special Azilului de copii. Doamna lua sub patronajul său amintita instituţie, promiţând sprijin pentru adunarea sumelor necesare. Ca urmare a acestei vizite, Doamna Elena adresează un memoriu către preşedintele Consiliului de Miniştri, în care deplânge alocaţiile bugetare pentru copiii orfani şi solicită înfiinţarea unei instituţii oficiale de ocrotire a orfanilor. Ca urmare a iniţiativei Doamnei, a fost emis Decretul Domnesc din 18 iulie 1862, prin care se decidea înfiinţarea stabilimentului ce avea să primească denumirea de “Elena Doamna”, precum şi alocarea unei sume de bani pentru construirea acestuia. Terenul pe care avea să fie construit Azilul de la Cotroceni aparţinuse doamnei Ana Davilla, care îl avea ca danie de la unchiul său, generalul Nicolae Golescu.

Ulterior, Doamna Elena a donat suma de 32 000 lei, din caseta sa, îndemnând şi pe celelalte doamne din înalta societate să îi urmeze exemplul. În urma acestui apel, s-a adunat suma de 378 824 lei, care a fost folosită pentru construirea aripii drepte a Azilului. La 29 iulie 1862 a fost pusă piatra de temelie a clădirii ce avea să adăpostească noul aşezământ.

Una din iniţiativele Doamnei pentru strângerea sumelor necesare a fost şi aceea de a se organiza o “loterie” cu “mici obiecte plăcute”, donate de doamnele cu dare de mână, în urma vânzării biletelor rezultând o sumă destul de însemnată. Referitor la această activitate a Doamnei Elena Cuza, ziaristul francez Ulysse de Marsillac, venit în ţară în 1852 şi stabilit la Bucureşti, scria că Azilul face cinste şi onoare României şi că “în 1862 providenţa a adus-o aici pe Elena Cuza, întruchiparea bunătăţii, generozitatea simplă şi blândă, care făcea binele fără ostentaţie şi care nu profita de înalta sa poziţie, decât pentru a-i ajuta pe cei în suferinţă”.

Elena Cuza afirmase, cu tărie, că “nimic nu poate onora o ţară mai mult decât totalitatea aşezămintelor caritabile, care ar răspunde la toate necesităţile. Azilul, deschis în viitor copiilor găsiţi, nu este decât cel dintâi pas pe această cale. Mă voi simţi foarte fericită în ziua când voi izbuti să deschid şi bătrâneţii un azil, al cărui loc s-a şi găsit într-o poziţie frumoasă şi sub măreţele umbriri de la Pantelimon”.

În primăvara anului 1863, Elena Cuza îşi îndrepta interesul caritabil cu deosebire asupra stării serviciului de ambulanţă. Doamna era preocupată de formarea unui corp special de infirmieri, schiţând chiar planul unei Cruci Roşii pentru România. Proiectele sale aveau darul de a însufleţi pe cei din jur.

În acest an Principesa Elena Cuza face vizite în mai multe oraşe din România, împreună cu Principele Alexandru Ioan Cuza, inspectând mai multe instituţii caritabile. Peste tot familia  princiară este întâmpinată cu mult entuziasm, oraşele sunt luminate, se dau serbări în cinste lor. În toate localităţile familia princiară  poartă discuţii cu oficialităţile, promiţându-le ajutor pentru probleme aşezămintelor din administrare. Urmărind extrasele din “Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor Unite” se poate constata că imediat după o vizită principele îşi onora promisiunile făcute.

Tot acum, Doamna Elena a continuat strângerea de fonduri pentru lucrările  Azilulului de la Cotroceni. Ea a adresat o scrisoare deschisă către toate doamnele române, menită să le încurajeze generozitatea, arătând cât de important este să oferi o şansă fetelor orfane, cărora viaţa nu le-a oferit nici una, acestea putând deveni o adevărată resursă umană pentru societatea românească, căci binele făcut se întoarce şi sporeşte. Elena Cuza arăta: La toate naţiile oamenii sunt aceea ce femeile au voit să fie. Ele sunt mume şi soaţe. Naţiile cu mari virtuţi, pe care le admiră istoria, sunt fapta femeilor ce se află la înălţimea marii lor misiuni pe pământ. Naţia română, ea însăşi, este supusă acestei voinţe divine. Ea va fi, în viitor, ceea ce femeile române vor voi să fie, să nu ne îndoim. Imediat după construirea aripii drepte a Azilului, au fost aduşi aici, spre a fi instituţionalizaţi, 120 de copii orfani, dintre care 100 de fete şi 20 de băieţi. La dorinţa expresă a Doamnei, în anul 1863 au fost transferate, de la Institutul Gregorian din Iaşi, 39 de orfane, care au fost integrate în Azilul de la Bucureşti. În plus, au fost internaţi la Azil şi un număr de copii surdo-muţi, punându-se bazele unei instrucţii special  instituţionalizate şi pentru această categorie de minori cu disabilităţi. Din 1868, băieţii şi copiii surdo¬muţi vor fi mutaţi într-o altă clădire, de pe lângă biserica Sf. Pantelimon, punându-se astfel bazele unei noi instituţii.

La Azilul “Elena Doamna”, potrivit programei aprobate de Minister, era prevăzută predarea în special a meseriilor manuale: croitorie, cusătorie, broderie. În atelierele proprii se confecţionau îmbrăcămintea şi lenjeria de pat a orfanelor azilului. La 1 octombrie 1863, vizitând Azilul pentru copii, Doamna constată cu o mare mulţumire progresele realizate. Ea a propus ca rochiile, cămăşile, şorţurile care erau lucrate de fete să fie expuse într-o sală, astfel vizitatorii care se prezentau adesea la Azil să se convingă de meseriile dobândite de fete.

Din 1865, Azilul a fost administrat de Eforia Spitalelor Civile şi finanţat în mare măsură de aceasta, până în 1881, când a fost trecut la Departamentul Instrucţiunii publice. În toamna anului 1865, potrivit dorinţei Principesei, din fiecare judeţ al ţării au fost aduse la Azil câte una sau mai multe fete, pentru a deveni institutoare (învăţătoare), urmând sa revină, după absolvire, în judeţele de origine, urmând a fi încadrate în şcolile comunale nou înfiinţate.

Stimularea activităţilor cultural-naţionale a reprezentat un alt obiectiv urmărit de Elena Cuza. Iniţiativele Doamnei pe acest tărâm s-au împletit, adesea, cu proiectele sale sociale şi caritabile. Se ştie că ea a colaborat cu Vasile Alecsandri, cel omagiat ca “poet naţional” încă din timpul vieţii. Acesta alcătuise un preţios volum de culegeri şi prelucrări populare cu titlul Doine, balade şi lăcrămioare. Poetul a dăruit manuscrisul acestei culegeri Azilului “Elena Doamna”, pentru ca fondurile ce se vor strânge prin tipărirea şi difuzarea acestei opere să fie folosite la finanţarea generosului proiect caritabil. În scrisoarea adresată Doamnei, Alecsandri îi numea pe copiii ce aveau să fie asistaţi de această instituţie “copii găsiţi ai geniului românesc”.

Principesa îi răspundea poetului cu o caldă scrisoare de mulţumire, arătând interesul pe care îl are şi sprijinul pe care doreşte să îl acorde pentru dezvoltarea literaturii române. Iniţiativa Lui Alecsandri şi a Principesei este salutată de presa vremii:

Literatura unui popor este adevărata sa mărire şi cel mai puternic mijloc de civilizaţiune. Prin deosebitele scrieri care compun întinsul domeniu al literaturii, cele mai frumoase simţăminte se împletesc în inima oamenilor şi mintea lor se înavuţeşte de idei nobile şi generoase. Literatura română acum începe şi cel mai frumos viitor se deschide înaintea sa, pentru că cele mai avute mine ale istoriei, poeziei, teatrului, romanului, nu sunt încă explorate. Dar ce progres poate face literatura când o vedem lipsită de orice încurajare? Când cei mai cunoscuţi poeţi ai noştri nu pot a tipări frumoasele lor scrieri? Astăzi, încurajarea trebuia să vie din partea guvernului şi ne place a crede că Măria Sa Doamna, inspirată de nobilele cugetări pe care toţi le vor preţui în scrisorile de care am vorbit, va binevoi a da o nouă dovadă de încurajare a literaturii, şi astfel putem spera că guvernul va publica scrierile poeţilor noştri şi frumoasa Istorie a lui Mihaiu Viteazul de Nicolae Bălcescu, această operă însemnată din care Revista Română, cu mari greutăţi şi numeroase sacrificii, a publicat o parte.

În acelaşi an, la 24 iulie, Doamna Elena Cuza a mai avut o iniţiativă pentru stimularea tinerilor cărturari. Ea l-a convins pe Principe să instituie un premiu însemnat, de 1000 de lei, pentru traducerea în versuri a poemului clasic Eneida de Vergilius. Premiul avea să poarte numele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi să se acorde şi în viitor, pentru alte asemenea realizări în domeniuul literaturii naţionale.

Doamna obişnuia să viziteze vechile aşezăminte şi ctitorii, încercând să insufle cea mai profundă stimă pentru binefăcătorii care le-au fondat. Cu prilejul aniversarii fundaţiei Spitalului Colţei, Doamna Cuza participă la slujba religioasă, fiind omagiată de presa vremii pentru pioşenia sa:

Măria Sa Doamna a voit să asiste la serviciul divin, ce s-a oficiat în memoria generoşilor fondatori al Colţei şi pentru repaosul sufletelor lor. Îndată după săvârşirea ceremoniei religioase, s-au împărţit pâine şi alte milostenii pe la săracii atraşi prin această solemnitate; peste trei sute sărmani s-au împărtăşit de ajutoare la această ocazie. Se aduce aminte că Prinţesa Domnitoare, în întâia sa vizită la Colţea, recomandase de a se căuta portretele fondatorilor Spitalului, de a se executa apoi de artişti români şi de a se pune înăuntrul bisericii. Măria Sa a fost ferice a vedea că dorinţele sale erau pe cale de a fi îndeplinite. Un artist român, domnul Th. Aman, care şi-a şi făcut un nume în lumea artelor prin remarcabile lucrări, a fost însărcinat a reproduce, după o veche frescă, din biserica Colţei, trăsăturile primului fondator al Spitalului: portretul marelui Spătar Mihail Cantacuzino, care trăia în 1717, a fost de curând săvârşit de domnul Aman şi aşezat în Biserică, în faţa altarului, pentru serviciul aniversar al fundaţiei Colţei. Originalul portretului unui alt fondator, Mihail Racoviţă, se află la Roman: se va trage în curând şi după acesta o copie care va lua loc asemenea în biserica Colţei.                  

Cu acel prilej, pictorul Theodor Aman a adresat Prinţesei Domnitoare rugămintea de a-i permite a-i face un portret spre a-l oferi Azilului. “O asemenea cerere onoră totodată pe om şi pe artist; astfel, Măria Sa a binevoit a o primi cu ce mai mare bună voinţă”. La 1 octombrie 1863 portretul Doamnei a fost amplasat în marea sală a acestui aşezământ

Iniţiativa de a se pune portretele ctitorilor a avut-o Doamna Elena şi pentru fondatorii unor spitale, spunându-i lui Nicolae Creţulescu, într-o scrisoare din 18 august 1862, că “în vizitele mele am întrebat şi am aflat urmele fondatorilor deosebitelor spitale; am aflat totodată că s-au păstrat şi sunt în fiinţă portretele acestor generoşi făcători de bine ai umanităţii. Aş dori ca aceste suvenire să fie conservate pe locul cel mai la vedere al aşezămintelor cărora ei au consacrat o însemnată parte din averea lor. În lipsă de portrete originale, de care familiile fondatorilor nu ar voi negreşit să se despartă, s-ar putea dobândi voia de a fi copiate. Aceste lucrări date de guvern artiştilor români, vor servi de încurajare pentru aceia dintre dânşii al căror talent îi va recomanda la solicitudinea statului”.

La publicarea volumul Baba Dochia, pe care Ida Vegezzi Ruscalla îl dedică Doamnei Elena Cuza, principesa îşi manifestă încă o dată sprijinul pentru artele şi cultura naţională, adresând autoarei o scrisoare: Domnia Voastră, demnă fiică a unui om care are atâtea titluri la recunoştinţa românilor, cată să înştiinţaţi pe compatrioţii Dumneavoastră despre trecutul acestei mici naţiuni surori, mulţumindu-i pentru frumoasele simţăminte care i-au inspirat această scriere.

Ziarul “Independenţa” presăra această scrisoare cu următoarele observaţii: Numele domnului Vegezzi Ruscalla este foarte cunoscut şi iubit pentru toţi românii. Deputat în Parlamentul italian, publicist însemnat şi scriitor cu un frumos talent, vocea sa elocventă a vorbit în deosebite rânduri Italiei despre originea, despre speranţele şi despre viitorul naţiunii române. Domnul Vegezzi Ruscalla se poate socoti între domnii Edgard Quinet, Saint Marc-Girardin, Leon Plée, între toţi acei străini cu idei generoase care au văzut în România o naţiune de gintă latină, cu un trecut plin de fapte mari, dar apăsată de lungi şi grele suferinţe, şi demnă, pentru anticele sale virtuţi, de o soartă mai bună în viitor. În străinătate, în momentele cele mai grele pentru România, aceşti bărbaţi au fost elocvenţi apărători ai drepturilor sale, şi numele lor, talentul lor, au contribuit mult spre a ne face cunoscuţi, au atras asupra noastră atenţiunea publicului, şi ne au câştigat simpatiile folositoare ale Europei civilizate. Domnul Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei Publice, prezintă un proiect de lege pentru a se conferi Domnului Cavaleriu Vegezzi Ruscalla titlul de cetăţean român şi onorariul de una mie lei pe lună pentru înfiinţarea unui curs liber de Istorie şi literatura română la Turin.

Această propunere a fost făcută de Mihail Kogălniceanu, susţinută de 22 deputaţi şi aprobată în unanimitate, iar la 25 mai 1863, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a emis decretul prin care se aplica legea.

La 21 aprilie 1863, Doamna Elena Cuza se afla la Iaşi, unde a vizitat câteva aşezăminte şi Institutul Normal (Şcoala Centrală) de fete. Aici, Doamna a constatat că lucrurile erau în ordine, după cum reiese din scrisoarea adresată doamnei Olimpia Gross, directoarea acestui aşezământ: E o adevărată plăcere pentru mine de a constata rezultatele dobândite în aşa puţin timp. Sub toate puncturile de vedere am găsit internatul în progres. Eu vă felicit pentru aceasta şi vă mulţămesc din inimă. Vouă vă vom datori în câtva timp o pepinieră de tinere institutrice de care avem simţită nevoie şi care vor răspândi în ţară principiile şi instrucţiunea pe care vor fi primit sub a voastră înţeleaptă şi maternă direcţiune. Contaţi totdeauna pe concursul meu. Internatul tinerelor fete din Iaşi este unul din aşezămintele cărora păstrez cea mai vie îngrijire. Primiţi, doamnă, încredinţarea aleselor mele sentimente.

La întoarcerea de la Iaşi, Principesa Elena Cuza a vizitat alte asemenea instituţii, precum şcolile de fete din Râmnicul Sărat, Buzău şi Ploieşti. De asemenea, a vizitat Goleştii şi Curtea de Argeş, Piteştii, Craiova, Orşova.

Principesa a revenit la Iaşi în octombrie 1864, a vizitat cazarma din curtea Palatului Administrativ, spitalul militar de la Beilic şi cazarma de cavalerie de la Copou, Şcoala de pictură şi Şcoala centrală de fete. Oraşul său natal o atrăgea cu o putere nebănuită, îndemnând-o să vegheze şi asupra bunului mers al instituţiilor culturale şi caritabile din vechea capitală a Moldovei. Aici avea să fondeze, la 1880, Spitalul de copii “Caritatea”, într-un imobil pe care îl cumpărase de la fratele ei, Constantin Rosetti. Clădirea există şi astăzi, fiind ocupată de Spitalul de Urgenţă din Iaşi.

În spiritul preocupărilor sale culturale, Doamna sprijinea înfrumuseţarea oraşelor româneşti cu statui ale unor înaintaşi de seamă, în acest sens a făcând o donaţie însemnată şi pentru ridicarea statuii cronicarului Miron Costin, de lângă Teatrul Naţional. Acest monument a fost dezvelit, la 1888, în faţa Primăriei de atunci. Pe soclul statuii se află o placă ce conţine numele donatorilor. După familia regală şi arhiereii Bisericii Ortodoxe, este consemnat numele, de bună amintire, al Doamnei Elena Cuza.

Spiritul ales al Doamnei este omagiat, cu adâncă tristeţe, dar înălţător respect, la trecerea sa în eternitate, de către marele Nicolae Iorga: “A murit la Piatra Neamţ femeia ideal de bună şi modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarăşa lui Vodă Cuza. “

Sunt sicrie pe care nu se depun nici florile cele mai din inimă închinate. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplicitate a fiinţei pământeşti care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus curată viaţă cerească, asemenea îngerilor. Odihnească în pace în acel pământ al ţerii despre care spunea că numai cine s-a născut în cuprinsul lui poate să-l iubească!

Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală  s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dacă nu şi cea mai grea suferinţă, ceva mai sus şi un glas din timpurile mai bune a tăcut.
Drd. Aurica Ichim, Muzeul Unirii Iaşi