Rascumparati cu vagoane de sare

Mii de oameni au sfidat moartea, pornind inot spre libertate. Multi n-au mai ajuns pe malul sarbesc. Au fost sfasiati de cangele granicerilor, sfartecati de elicele salupelor sau, pur si simplu, s-au inecat. Jurnalul National i-a invitat pe cei care au avut succes in evadarea din "raiul comunist romanesc" sa-si rememoreze experienta. Publicam astazi povestea lui Claudio Maracineanu.

MORMANT. Dunarea a inghitit multe din trupurile celor care au cautat libertatea

E laudabila initiativa de a lua in discutie o intreaga categorie de autoexilati, care au ales, cu orice risc, drumurile pribegiei, despre care, de la plecarea mea din tara, in urma cu 20 de ani, nu am auzit aproape nimic in media romaneasca. Pe vremea lui Balcescu, exilul reprezenta o pedeapsa aproape egala cu executia. In anii ’80, romanii si-au pus viata zalog numai sa scape de teroarea ceausista. Orice intarziere acolo echivala cu un supliciu desprins parca din opera lui Dante. Sa fie oare asa, ca romanii nu stiu sa-si cinsteasca macar mortii? Nu ar fi pentru prima oara, gandindu-ne la cei care s-au sacrificat la Revolutie sau la mineriade (…)

CANGEA SAU ELICEA. Ma numar si eu printre fericitii care au reusit sa treaca si de valtoarea Dunarii la Cazane, si de politica "de prietenie" a Iugoslaviei fata de tara vecina, care ii oferea pe capul fiecarui transfug un vagon de sare. Ocnele de sare, cele care se prabusesc acum, lucrau din plin pentru a putea fi adusi acasa "fiii ratacitori ai natiunii". As vrea sa va povestesc un amanunt: vaporul care efectua cursa regulata intre Orsova si Moldova Noua era in permanenta insotit, la plecarea din Orsova, la cateva sute de metri, de salupa de graniceri. Daca se intampla ca vreun nefericit sa se arunce in apele involburate ale Cazanelor, salupa il ajungea din urma si granicerii nu se mai deranjau sa-l ridice la bord, ci il loveau in cap cu cangea sau efectuau o manevra de rotatie cu ambarcatiunea pana elicea acesteia il sfarteca. Numai din aceste parti corporale, care au fost pescuite la grilajele hidrocentralei Portile de Fier 1, in partea iugoslava, exista un intreg cimitir la Kladovo.

SALVAREA AMERICANA. In anul 1984 , dupa vizita "de prietenie" a lui Ceausescu la Belgrad, au fost returnati in jur de 3.000 de romani, aflati cu statut de refugiati in campul Padinska Skela si hotelurile din Belgrad sau in alte orase ale Iugoslaviei, fiind inregistrati la Comisariatul pentru Refugiati al ONU. Noaptea, au fost inconjurate (de politie, cu caini) hotelurile, romanii fiind imbarcati cu forta in autobuze si, intr-o ora, acestia se aflau la Stamora Moravita, in ghearele celor mai bestiali graniceri. In 1985, Ceausescu a venit din nou la Belgrad, la mijlocul lunii decembrie; numai ca de data aceasta exista un precedent: secretarul de stat al SUA, stiind despre ceea ce se intamplase in anul precedent, si-a intrerupt vizita in RFG, a venit la Belgrad si a atentionat la modul serios autoritatile iugoslave ca, in cazul in care vor proceda la fel cu refugiatii romani, aceasta ar avea repercusiuni serioase asupra relatiilor dintre cele doua tari. Si asa, Ceausescu s-a intors cu mainile goale, spre salvarea noastra…

PROTESTUL TACUT. Va marturisesc ca, pe perioada vizitei acestuia, eram cazat in campul din localitatea Banja Koviljaca, o mica localitate pe malul Drinei, care separa provinciile istorice Serbia si Bosnia. In timpul noptii, ma furisam afara din hotel, impreuna cu un amic si, vreme de 5 zile, am petrecut noptile intr-un copac in lunca Drinei. Dimineata ne intorceam in fata restaurantului unde serveam masa si cercetam daca ceilalti romani sunt inca acolo. A fost un pret pe care a trebuit sa-l platim toti cei care, tacut, am protestat (refuzand sa fim la infinit cobaii unui paranoid) si am plecat. Plecarea noastra a fost un protest, unele din putinele care aveau loc acolo, pe vremea aceea. Personal, va rog sa ma credeti ca nu am regretat nici o clipa pasul facut. Daca s-ar intoarce timpul si as fi silit s-o iau de la capat, as face-o fara sa clipesc.

NORMALITATEA VISATA

"Ziarul dumneavoastra propune implicarea autoritatilor romane la ridicarea unui monument al celor care au pierit pe Dunare. Sa dea Dumnezeu sa se implineasca, dar eu, personal, ma indoiesc ca veti gasi audienta necesara pe culoarele Puterii de la Bucuresti. Ce se spune despre cei care nu-si respecta nici macar mortii? Eu ma abtin sa raspund. E dureros, dar adevarat. Cat de mult se preocupa Puterea de cele 13 milioane de cetateni romani, imprastiati pe toate meridianele, a dovedit-o cu prisosinta in cei 15 ani. Diaspora este buna doar sa faca lobby la UE sau sa adune semnaturi cand tarii-mama i se face o nedreptate pe plan international (...) Cat va mai dura, oare, ca romanii si Romania sa intre in normalitate?"

SCRIETI-VA POVESTEA!

Toti cei care au trait cu succes o asemenea experienta, dar si rudele celor care au pierit inghititi de apele Dunarii sunt invitati sa ni se alature, pentru a face lumina in acest dosar. Va punem in acest sens la dispozitie adresele de e-mail: marina.constantinoiu@jurnalul.ro marius.tuca@jurnalul.ro victor.ciutacu@jurnalul.ro adriana.popescu@jurnalul.ro, precum si numerele de telefon ale redactiei. Cei care doresc sa ne impartaseasca experientele proprii, sa ne ofere detalii despre conditiile in care se fugea din tara si chiar sa contribuie la ridicarea monumentului dedicat romanilor care nu si-au vazut visul cu ochii si au pierit in apele Dunarii sunt invitati sa ne contacteze.