Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A trăi într-o ţară ca Italia, paradoxal, nu e la îndemîna oricui. Poţi fi înclinat să crezi că nimic nu e mai simplu decît să-ţi faci, într-o zi, bagajul şi să iei viaţa în piept, acolo unde se aude că românii pot cîştiga un ban cinstit. Totuşi…
A trăi într-o ţară ca Italia, paradoxal, nu e la îndemîna oricui. Poţi fi înclinat să crezi că nimic nu e mai simplu decît să-ţi faci, într-o zi, bagajul şi să iei viaţa în piept, acolo unde se aude că românii pot cîştiga un ban cinstit. Totuşi…
Nu exclud că unii, puţini, reuşesc să dea
lovitura din prima zi. Însă cei mai mulţi, “milionul rătăcit”, se descurcă
greu. Pe de altă parte, înseamnă, oare?, Italia ţara în care te duci doar ca să
munceşti pentru a trimite acasă nişte bani? N-ar trebui să fie ea, Italia,
locul în care să poţi trăi din plin cultura şi civilizaţia Europei?
VIOLONISTUL
DIN BUCĂTĂRIE. Artistul român Tănase Garciu, care a făcut meserie 25 de ani
la Bari, în Italia, şi care, întorcîndu-se definitiv în România, şi-a deschis
un restaurant la Mamaia, mi-a spus, într-o seară cu parfum de toamnă, că se
consideră norocos că a putut cînta (e violonist) într-o ţară în care “a te îmbrăca
e o artă, a vorbi şi a te comporta şi, evident, a mînca – e la fel”. Cu “Tase”,
cum îi spun prietenii, am putut sta la taclale pe terasa Restaurantului “Bella
Italia” din Mamaia, urmărind, din obişnuinţă, printre cuvinte, dansul farfuriilor pline. “Am apreciat că un italian
adevărat se duce într-un restaurant nu pentru că localul e «de fiţe», ci pentru
că acolo se mănîncă bine. Am găsit în Italia restaurante chiar aproape de mare,
unde nu se pune faţă de masă, ci o simplă coală de hîrtie, dar unde poţi să mănînci
cu plăcere o «frittura mista». Cînd te duci la Bari, la Lecce, la Santa Maria
de Leuca, situate în «călcîiul» cizmei italiene, şi mănînci o «frittura di
misto di mare» (diferiţi peşti şi fructe de mare), nu e doar ca să te delectezi
cu meniul maxim, ci ca să săvîrşeşti un act de cultură. E, cum să spun?, o
simfonie «molto fresca»“…
Îl ascult pe maestrul Garciu şi mă gîndesc la ce noroc au italienii să trăiască printre capodopere. Dacă te naşti la Roma şi pleci la piaţă cu bunica, parcă nici nu mai ai nevoie să studiezi primii cinci ani de şcoală istoria veche. Treci cu bunica pe stradă şi vezi Colosseumul sau Piaţa Spaniei sau Columna lui Traian… “Sînt în România” – îmi întrerupe gîndul maestrul – “şi oameni avizaţi, care n-au trecut prin Italia ca gîsca prin apă. Au mîncat în restaurantele de acolo; ei vin şi cer feluri de mîncare «ca acolo». Eu tocmai aici vreau să umblu: adică, românul meu, care a reuşit să se ducă în Italia, să vrea să mănînce acelaşi lucru aici, în România, păstrînd nu doar savoarea produsului, ci şi cultura servirii lui. Sînt, pe de altă parte, italieni care vin şi care-mi spun aşa, într-o doară, ca să mă-ncerce: «Hai, dă-mi una frittura di mare mista sau due cozze»… Par, apoi, surprinşi cînd văd în farfurie exact ceea ce mîncau la ei acasă, în Italia. Unul, ştiind că am terminat Conservatorul şi nu arta culinară, m-a întrebat: «Da’ unde ai învăţat să găteşti?». Bineînţeles că nu i-am spus că la Bari, unde am cunoscut mama gospodinelor…”
SAN
NICOLA DI BARI.
Legenda povesteşte că, în secolul al XI-lea, cînd moaştele Sfîntului
Nicolae au fost furate de la Myra,
barezii treceau printr-o mare foamete. Atunci au apărut nişte comercianţi cu o
corabie plină cu grîne şi cu moaştele sfîntului. De atunci, patronul oraşului Bari e Sfîntul Nicolae, căruia
i se spune şi San Nicola di Bari. Barezele sînt învăţate de mici să gătească
(pentru a potoli foamea familiilor), iar majoritatea băieţilor poartă numele “Nicola”.
În Italia, toată lumea ştie că fructele
de mare şi peşte sînt specialităţile oraşului. “Mergem să mîncăm ceva
proaspăt la Bari”
– zic toţi, la “Il gambero” sau la “Al Sorso Preferito”, cunoscute localuri
bareze...
“TUTTO
ALL TEMPO”. Violonistul Tănase Garciu a cîntat, la începutul carierei sale
artistice, în Orchestra Radiodifuziunii Române. Apoi şi-a desăvîrşit talentul
artistic la Bari,
unde a înfiinţat şi condus o orchestră de cameră. Îi plac muzica şi arta
culinară, pe care le îmbină într-un mod original, fără să uite vreodată de unde
a plecat. Vorbim despre profilul ideal al românului care vrea să se stabilească,
fie şi temporar, în Italia: “Păi, cum să fie? În primul rînd, ar trebui să
citească. Deşi, săracul, are timp doar ca să se gîndească la cum să facă un
ban… Eu, trăind 25 de ani în Italia, am înţeles ţara
asta abia după şapte-opt ani. Nu poţi să intri în intimitatea acestei transformări
decît prin experienţă. Trebuie să înţelegi că te duci în Italia nu doar ca să
munceşti, ci şi ca să te civilizezi, bucurîndu-te de toate avantajele unei
societăţi avansate, inclusiv de oferta sa culturală. De aceea cred că nu poţi
pleca nepregătit în Italia. «Tutto all tempo», toate la timpul lor. Trebuie să înveţi.
Chiar şi muzică. Cu manelele noastre, pe care eu le consider nişte «jumări», nu
poţi cuceri lumea muzicală a Italiei şi nici chiar pe italienii simpli…”
Gătiţi cu Tănase Garciu
“M-am gîndit să vă gătesc astăzi un «misto di mare tiratto in padella con mezziditti». Am să tai un polipo (caracatiţă) de mărime medie, căci e mai fragedă. Am să tai fîşii de calamari, două sepioline (sepii mici), am să pun «due gamberi» (homari) şi nişte «cozze fresche di Taranto» (scoici proaspete, pe care le-am găsit la supermarket şi le cunosc că sînt din Taranto, unde se află una dintre cele mai mari crescătorii de midii din Italia). E adevărat că midiile noastre din Marea Neagră sînt mult mai nutrite, mai mari, dar au în ele apă de mare care e un pic salmastră, adică este mai puţin sărată. Aşadar, fac un «misto di mare con un po di prezzemolo (pătrunjel verde), alio (usturoi), olio (ulei)» (chiar azi am primit de la Bari o sticlă cu ulei de măsline făcut în casă; uleiul e, la italieni, ca şi vinul: de ţară, de MAT şi de soi; acesta e un ulei de ţară «tremutto a fredo», presat la rece). Sînt convins că, dacă e colorat cu o mică felie de roşioară, acest «misto di mare» va avea nu doar un aspect frumos, dar şi un gust deosebit”.
Bucătărie italiană de post
“În tinereţe, deşi cîntasem în orchestre simfonice renumite – cum ar fi «Cameratta» de la Conservatorul din Bucureşti, cu care am fost în turnee în Spania, în Franţa şi în Italia – nu ştiam nimic despre mîncarea tradiţională italiană”, mărturiseşte Tănase Garciu.
“M-am trezit într-o seară de Crăciun invitat de un profesor de la Conservatorul «Piccinni», din Bari, unde Nino Rota a fost director; ascultîndu-mă cum cînt la vioară. M-a invitat acasă. Se mai spune că barezii sînt iubitori de străini, pentru că l-au «adoptat» pe Sfîntul Nicolae, deşi era ortodox. Astfel, am petrecut un Ajun de Crăciun italian, cînd se mănîncă numai fructe de mare sau peşte, iar eu, în loc să mă delectez cu o bucată de curcan şi o sarma, am mîncat scoici şi caracatiţă, blestemîndu-mi norocul, dar neştiind că, de fapt, asta e bucătărie italiană de post”.
