Florin Condurățeanu va fi înmormântat astăzi, la ora 12.00, la Cimitirul Bellu din Capitală. Ieri, actuali și foști colegi din presa scrisă și din televiziune, vedete și oameni simpli au mers să-i aducă un ultim omagiu marelui jurnalist, atât de îndrăgit de toată lumea pentru altruismul său.
Mulți dintre colegii de breaslă, pe care Țuțu i-a încurajat la început de carieră și i-a alintat „așa cum părinții își alintă copiii”, dar și medici cunoscuți, care au găsit întotdeauna o vorbă bună la Florin Condurățeanu, au postat sute de mesaje în mediul online în amintirea regretatului jurnalist.
„În 1995, când am intrat în redacția Jurnalului Național, Țuțu Florin Condurățeanu a devenit pentru mine expresie a jurnalistului dedicat profesiei. Florin Condurățeanu era nelipsit de pe stadioane, de la cele mai importante meciuri, zugrăvea prezentul în file de reportaj, portretizând, deopotrivă, fără egal, mari actori, regizori și interpreți, cât și medici desăvârșiți... Țuțu m-a învățat că gazetarul este de serviciu chiar și atunci când se află în vacanță. I-am urmat sfatul și m-am întors întotdeauna din concediu cu povești despre oamenii speciali pe care i-am întâlnit în fiecare vară. Revăd clipele în care da sfaturi de suflet colegilor mai tineri, exemplificând cu momente trăite în redacții în zorii gazetăriei sale. A iubit mașina de scris, însă nu s-a opus tehnicii computerizate, continuând să-și scrie singur articolele, asemenea unui soldat aflat în linia întâi a frontului. Am învățat multe de la jurnalistul și de la OMUL Florin Condurățeanu. Păstrez în buzunarul inimii vocea sa inconfundabilă, cuvântul apăsat și potrivit, clocotitor, dar și numele pe care tu mi l-ai dat, Țuțule, așa cum părinții își alintă copiii: Luminiș... Au primit astfel de supranume majoritatea colegilor mei... Ultimul tău mesaj rămâne ca o mângâiere: „Să vă găsească mereu fericirea fără să bâjbâie la interfon. Vă pup pe suflet!”.
Între timp ne-a găsit tristețea, Țuțu... Nu găsim putere s-o alungăm, chiar dacă tu ne-ai dojeni. Tu găseai cele mai potrivite cuvinte pentru a le cinsti memoria celor mutați la Ceruri. Da, aveai dreptate! Cred că nu pot vorbi despre tine la trecut. Tu ai scris pagini de suflet în istoria gazetăriei și nu numai. Ai salvat de la moarte mulți oameni, cunoscuți și necunoscuți, cu sfaturile și prin intermediul prietenilor tăi, medici. Însă tocmai tu n-ai putut fi astăzi salvat... Suntem fără arme în fața sabiei care ne oprește firul vieții... Am învățat multe de la tine, însă mi-e greu să învăț să vorbesc despre tine la trecut. Dumnezeu să te odihnească în pace!”
Luminița Tucă, fost jurnalist Jurnalul Național
„Noi pe cine mai sunăm acum? Se întâmplă, a câta oară, oare, să se rupă de noi un om drag. Se întâmplă, din nou, să plece fără să fi apucat să ne luăm adio. Trăiam cu impresia că Florin Condurățeanu e nemuritor. Redase atâta viață semenilor lui, încât aveam impresia că se încărca din asta și era nemuritor. Nu am apucat să îl sun, deși zilele astea eram cu degetul pe numărul lui. Trebuia să mă sfătuiesc cu el pentru o mare cumpănă. Ca de obicei. La el erau soluțiile. Am trăit, a nu știu câta oară, cu convingerea că secunda doi este garantată. Nu este. Secunda doi poate să nu mai fie. S-a întâmplat din nou. Un om am plecat, nu ne-am luat adio.
Pentru fiecare dintre cei dragi avea câte un nume. Ne exagera calitățile, dându-ne aripi. Știam că nu sunt „Picturița”, cum îmi spunea el, că nu eram frumoasă, cum mă descria el, „ca ruptă din pictură”. Dar mă gâdila să o aud.
Dincolo de „Picturița” însă, a existat un pansament pentru sufletul meu, care, deși poate exagerat, pentru mine conta: Florin Condurățeanu nu a uitat niciodată titlul dat de mine în aprilie 2005, când am lansat prima campanie de presă despre frontieriști. Pusesem un titlu mare, aproape cât toată prima pagină a ziarului: „Pe ei i-a plâns doar ploaia”. Nu uita deloc titlul ăsta, spunea că sunt unul dintre jurnaliștii care și-a găsit titlul vieții”.
Marina Constantinoiu, fost redactor-șef Jurnalul Național
„Pe Țuțu l-am găsit deja acolo. Țăcănea aplecat pe mașina de scris, îndărătul ochelarilor fumurii de „mafiot” uns cu toate alifiile presei. Ziaristul veteran se chiombea la litere printre vălătucii de fum de țigară cu care umplea redacția. Pe vremea aia se fuma la greu în redacții. În ciuda fumului și a vederii slabe a autorului, literele se așezau cu talent într-un text care urma să vadă lumina tiparului. Florin Condurățeanu, alintat Țuțu, mai scotea un articol cu care-și vrăjea cititorii. Noii, cititori de la Jurnalul Național, unde abia aterizasem. (...) Țuțu scria articole-fluviu, metaforice și emoționale, care mă enervau uneori, când eram editor de serviciu și trebuia să i le ajustez ca să intre în pagină. Țuțu era ziarist old school, un artist al peniței, cum îi plăcea lui însuși să le spună tinerilor talentați pe care-i încuraja mereu. Era patriarhul totuși tânăr, cu alura aia italiană de Al Bano spilcuit, care-ți dădea încredere c-o să ai o carieră în presă și că presa e un lucru bun. Aveam să aflu mai târziu partea întunecată și trivială a mass-media.
Dar lui Florin Condurățeanu, presa i-a fost amantă pe viață și, iată, pe moarte. Presa i-a fost amantă, iar bunătatea i-a fost soră. Cum deja au scris cei care l-au cunoscut, nu există om pe care să nu-l fi ajutat cu ceva, așa cum se pricepea. Și se pricepea. Aveai o problemă? Apelai la Țuțu, sigur știa el pe cineva potrivit s-o rezolve. Pentru că odată cu Florin Condurățeanu-Țuțu s-a dus și o parte din pâinea lui Dumnezeu”.
Cristian Niculescu (Kripo), fost jurnalist de investigații la Jurnalul Național
„Ultima oară am vorbit la finele lui decembrie. Nu să ne urăm. Aveam nevoie de numărul de telefon al unui prof. dr. din Iași, pentru ai mei, ambii bolnavi de COVID. Nu-l avea, dar știa pe cineva care-l are. Și l-a obținut, chiar dacă afară petardele începuseră să polueze atmosfera și peste tot mirosea a petrecere. Așa, cam ca-n actul 3 din La Traviata... E greu de explicat cuiva din «exterior» ce însemna să ai pe cineva care să pună mâna pe telefon și să te plaseze la un medic. Își răsfoia agenda, niște file ajunse de consistența unei pânze de sac de atâta utilizare, și găsea pe diagonală un nume. «Spune-i că vii din partea mea». Era suficient. Aveți grijă de voi, de astăzi la 112 nu mai răspunde nimeni…”
Sebastian S. Eduard (Seba), fost șef de secție Cultură, Jurnalul Național
„Nu am o poză cu Țuțu, dar am amintiri frumoase, ca toți cei care l-au cunoscut. Cum mă vedea pe holurile redacției, i se lumina fața și îmi spunea cu vocea lui puternică, tunătoare, așa ca el: «Cea mai mare ziaristă, domnule!». Așa le spunea tuturor, cel mai, cea mai, și simplul fapt te făcea să te simți important, cineva, să crești în tine, ca și când, la un semn, cineva ar fi luat o stropitoare și te-ar fi făcut să te înalți. Și nu se putea altfel, căci el a fost un om înalt, unul dintre puținii pe care i-am cunoscut, un om înalt sufletește, cel mai cald și bun om, dispus să își dea sufletul pentru oricine, când i se cerea ajutorul. Probabil că nici nu avea cum să iasă altfel din scenă decât cu inima explodându-i de la atâta viață, căci Florin Condurățeanu, Țuțu, cum îl alintam toți, era o mare INIMĂ. Drum lin printre stele, Țuțu al tuturor!”
Mihaela Suciu, fost redactor, secția Cultură, Jurnalul Național
„Astăzi voi scrie eu despre tine, dragul meu Florin Condurățeanu. Fiindcă vreau să ai drum lin și lumină! Mi-ai fost un prieten drag și bun și un om pe umărul căruia am găsit de atâtea ori alinare! Ai fost și cel mai bun jurnalist al nostru pe medical. Acum șase zile când am vorbit și mi-ai spus «Olguța luminoasă», nu mi-am imaginat că va fi pentru ultima dată. Lumea te iubea, căci bunătatea ta era mare și autentică. Dumnezeu să-l întărească pe Răzvan! Iar pe tine să te odihnească în pace și să te așeze la loc cu verdeață!”
Prof. dr. Olga Simionescu, dermatolog
„De ce, Florin Condurățeanu???!!! Mult prea devreme, om frumos și foarte sufletist! Un aristocrat! Te iubesc veșnic! Dormi în pace, prieten drag!!!”
Prof. dr. Monica Pop, manager Spitalul de Oftalmologie din București
„Pe Florin Condurățeanu îl asociez cu Dan Diaconescu și cu Vadim Tudor, invitații lui aproape permanenți. Începeau emisiunea la ora 21 și o încheiau la 4 dimineața. Noi și DD mai ațipeam în fotoliu câteva minute. Ei, nici o secundă. Mai scoteau câte un ceaslov istoric sau literar din geanta de piele. Erau adorabili. Nu te puteai desprinde de ei. Un umor desăvârșit și un munte de bunătate. Și un rafinat simț de caterincă.”
Dr. Flavia Groșan, pneumolog