Iohannis nu are dreptul să refuze propunerea de premier

Constituția României lasă loc de interpretări în privința “desemnării” premierului de către președinte în urma consultărilor cu partidele, mai ales în situaţia în care niciun partid nu deține majoritatea absolută după alegeri. O decizie a Curţii Constiuţionale din februarie 2014 ar putea ajuta la evitarea unei crize politice în cazul în care preşedintele Klaus Iohannis va refuza propunerea partidului sau a formaţiunilor care deţin majoritatea.

Lipsa unei majorități absolute a unui singur partid a fost interpretată în 2009 ca o posibilitate de a ignora o coaliție post-electorală care deținea majoritatea necesară votului de investitură a Executivului. La acea vreme, președintele Traian Băsescu a forțat la limită prevederile constituționale și a refuzat să îl desemneze ca prim-ministru pe Klaus Iohannis, edilul Sibiului fiind propus la acea vreme de către PSD, PNL, UDMR și grupul minorităților naționale, care dețineau împreună un număr suficient de voturi pentru a asigura învestitura unui Cabinet.

Preşedintele nu poate să refuze

Controversele în privinţa desemnării premierului s-au lămurit printr-o decizie a Curţii Constituţionale din 16 februarie 2014. Judecătorii CCR au interpretat atunci articolul 103 din Constituţie şi au decis că „Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului”.

Doar FSN a deţinut supremaţia

Din 1990 și până astăzi doar la primele alegeri parlamentare de după Revoluție a reușit un partid să deţină supremaţia absolută. Pe 20 mai 1990, în “duminica orbului”, FSN-ul lui Ion Iliescu și Petre Roman obținea 67% din voturile românilor la alegerile legislative desfăşurate în acelaşi timp cu cele prezidenţiale. În toate celelalte cazuri, a fost vorba fie de majorități parlamentare create în jurul partidului care deținea majoritatea relativă, fie de majorități absolute ale unor coaliții. De exemplu, la alegerile parlamentare din 2012, mega-alianţa dintre PNL şi PSD (USL) a obținut 60% din voturile românilor. O situație excepțională s-a petrecut după alegerile legislative din 2004, când partidul care a obținut cele mai multe voturi a fost ignorat la formarea guvernului. La acea vreme, Alianța PSD-PUR a obținut 36,6% din voturi, față de cele 31,3% obținute de Alianța Dreptate și Adevăr formată din PD și PNL. Acestea au fost de altfel și ultimele alegeri parlamentare desfășurate în același timp cu cele prezidențiale. În ciuda victoriei de la urne, social-democrații au asistat la formarea guvernului de către Alianța D.A. după întoarcerea armelor de către Partidul Umanist Român. Astfel, guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu a primit votul de învestitură al Parlamentului la 28 decembrie 2004, fiind susținut de parlamentarii PNL, PD, PUR și UDMR.

Se repetă istoria în 2016?

Situația din 2004 s-ar putea repeta acum, dacă zvonurile privind ruperea ALDE se vor adeveri după alegeri. Partidul lui C.P. Tăriceanu și Daniel Constantin a candidat pe cont propriu la alegerile parlamentare, fără a avea un pact oficial cu social-democrații. Astfel, o parte dintre parlamentarii săi, odată aleși, ar putea ajuta PNL și USR să coaguleze o majoritate parlamentară în jurul lui Dacian Cioloș, lăsând PSD în opoziție. O altă trădare s-a petrecut în toamna lui 2009, când PSD a părăsit Guvernul Boc în preajma alegerilor prezidențiale, însă o parte dintre social-democrați au refuzat să rămână în opoziție, alăturându-se grupului de “independenți” conduși de Gabriel Oprea. Traseiștii Generalului au format mai târziu UNPR și au intrat la Guvernare alături de PDL și UDMR în Guvernul Boc II.