Bucătăria celor cinci inele

Din scrierile antice aflăm că atleţii, înaintea marilor competiţii, obişnuiau să mănânce bucate simple: fructe uscate sau proaspete - smochinele, naramzele şi rodiile se aflau la loc de cinste atunci, ca şi strugurii - măsline, apoi brânză dulce (nu şi brânză sărată, care ar fi provocat sete şi i-ar fi incomodat pe competitori), lapte, pâine şi miere, nuci şi stafide. În 1896, când aveau să se reia Jocurile Olimpice, nimic nu se schimbase.

Primul mare campion olimpic modern, Spiridon Louis, se spune că ar fi mâncat, înainte de plecarea în cursă, struguri, măsline, o plăcintă cu spanac şi a băut o cană cu vin slab şi dulce. În timpul maratonului, ar mai fi mâncat din mers struguri şi stafide, care i-au dat energie, a băut apă şi a refuzat categoric cănile cu retzina oferite de spectatori, de teama de a nu se ameţi şi a nu mai reuşi să termine cursa.

La sfârşitul secolului al XIX-lea nu exista o preocupare explicită pentru o alimentaţie specifică sportivilor de performanţă. Sportivii nu participau la prânzuri pantagruelice, însă nici nu aveau reţineri în ceea ce pri­veşte meniul, fiecare alegând ceea ce considera că îl avantajează. Totuşi, în perioada respectivă, se ştie că tavernele unde mâncau aceştia au vândut în special preparate din legume şi peşte, dar şi mâncăruri din carne fiartă, în special de pui, iar cele mai cerute mân­căruri au fost măslinele greceşti şi prăjiturile numite "Atheniesi", un foitaj tipic grecesc, umplut cu fructe de pădure.

Primul sat olimpic, cu spaţiu dedicat pentru alimentaţie, a fost organizat chiar la următoarele Jocuri Olimpice, cele de la Paris, din 1900, în apropierea Stadionului Colombe. Atunci - ne povesteşte jurna­listul sportiv Emanuel Fântâneanu, căruia îi datorăm o interesantă frescă a gastronomiei olimpice, de-a lungul unui secol şi mai bine - povesteşte că fiecare sport olimpic a avut propria comisie care s-a ocupat de alimentaţia sportivilor, de mesele lor zilnice, ca şi de banchetele organizate în onoarea competitorilor. Banchetul gimnaştilor, de exemplu, a avut loc la Saint-Maude, în Salonul Familiilor, iar pentru a face faţă celor peste 900 de meseni au gătit bucătarii de la toate restaurantele din împrejurimi.

În anii care au urmat, astfel de banchete aveau să se organizeze din ce în ce mai des, chiar şi în perioade de maximă austeritate, cum a fost în 1920, când Jocurile s-au organizat în Belgia şi în Olanda. Deşi era la scurt timp după război, iar meniurile erau raţionalizate, totuşi nu mai puţin de 50 de banchete au avut loc. Practica în cele mai multe dintre ediţiile "Olimpiadei Albe" a fost aceea de a propune oaspeţilor un meniu din bucătăria in­ternaţională, aşa că nu ne-am mirat să găsim în meniul JO din Norvegia, de exemplu, ochiuri româneşti cu mămăliguţă.

Pentru organizatorii Jocurilor Olimpice moderne - şi ale celor de iarnă, în acest context - perspectiva asupra hranei sportivilor a cunoscut o evoluţie specială în ultimele opt decenii. Dacă în 1924 masa se lua la restaurantele din sta­ţi­u­nea Chamonix, fără a fi luată în seamă o dietă anume (rafinamentul bucătăriei franceze fiind de ne­des­min­ţit însă) dacă cele două ediţii elveţiene (1928 şi 1948) s-au remarcat prin austeritate, cele mai apropiate de noi au excelat prin varietatea propunerilor culinare.

Putem vorbi chiar despre preocupări speciale pentru acest domeniu, cum a fost cazul Jocurilor Olimpice de la Grenoble, Franţa, în 1968, care au stat semnul Evului Mediu. Bucătarii francezi au făcut un efort uriaş de a aduce la lumină vechile reţete de la curtea regală a Franţei, între care cele mai spectaculoase au fost mâncărurile preparate după cartea "Le Cuisinier" a lui Guillaume Tirel zis Taillevent (1310-1395), primul maestru al artei culinare.
Tot aşa, norvegienii, la Lillehammer, au adus pentru prima dată în atenţia sportivilor conceptul de "bucătărie regională", ca alternativă la meniurile internaţionale.
Iar japonezii au organizat chiar şi un concurs de artă culinară şi un forum consacrat "culturii culinare de la Nagano". Şi, dacă în ultimii 40-50 de ani s-a acordat o foarte mare importanţă dietei pentru performanţă, iar medicii s-au implicat foarte mult în organizarea regimului de masă, al meniului sportivilor, iată că provocările culinare sunt din ce în ce mai multe.

Lumea se mişcă. Inovaţiile sunt posibile. Alimentaţia nu mai este un outsider în cursa aceasta pentru o organizare reuşită a unei ediţii a Jocurilor Olimpice. De la ediţia a II-a, din 1928, când se nota, sec, că meniul rigid şi simplu este suficient şi nu e necesar un supliment de masă, până la meniul de prânz pantagruelic trimis de organizatorii torinezi ai celei de a XX-a ediţii tuturor delegaţiilor naţionale, cu luni înainte de competiţie, în 2006, sau până la meniurile inspirate din gastronomia aborigenilor din Canada, în 2010, s-a parcurs un drum lung. Cu schiurile, prin zăpada atâtor decenii!


HRANA, ÎN SATUL OLIMPIC
În secolul al XX-lea, gastronomia şi-a găsit locul său special în cadrul evenimentelor ocazionate de Jocurile Olimpice, fie ele de vară sau de iarnă. La multe dintre aceste Jocuri organzitaorii au propus, în plan secund, o temă gastronomică a competiţiei, care era reliefată fie prin festivaluri culinare, fie prin banchete tematice. Doar în perioadele de austeritate, cum au fost ediţiile din preajma celor două războaie mondiale, meniurile au avut o oarecare severitate. Iar în ultimele decenii a fost vădită preocuparea pentru o alimentaţie diferenţiată, în funcţie de sportul practicat, de naţionalitatea şi habitudinile culinare ale sportivilor, pentru a li se asigura cele mai bune condiţii de concurs. Satele olimpice beneficiază astăzi de câteva zeci de restaurante şi cantine cu preparate internaţionale, menite să satisfacă gusturile şi nevoile tuturor, sute de meniuri şi mii de feluri de mâncare fiind propuse şi preparate de profesionişti ai artei culinare.


● Din meniul banchetului oferit de Comitetul Olimpic Belgian, la 28 august 1920, nu au lipsit antreurile de tot felul, fripturile în stil florentin, potârnichea împănată cu trufe, homarii, lăptucile şi fructele proaspete şi nici şampania franţuzească

● Patinatoarele austriece, participante la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Garmisch-Partenkirchen, din 1936, au locuit şi au mâncat într-unul dintre hotelurile din staţiunea bavareză. Meniurile, la acea Olimpiadă, au fost adaptate pentru specificul fiecărei naţionalităţi, bucătarii germani făcând un adevărat tur de forţă pentru a sa­tisface toate gusturile

● În 1972, în bucătaria Jocurilor Olimpice de la München au lucrat nu numai bucătari germani, ci şi experţi în arta culinară din alte ţări ale lumii. Ideea era de a face astfel ca fiecare participant să poată primi mâncarea cu care era obişnuit acasă - o idee pe care am mai întâlnit-o şi la competiţiile olimpice din 1936, din Germania

● La Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, Satul Olimpic avea patru zone distincte de restaurante [i cantine pentru sportivi, cu buc't'rie interna]ional', medite­ranean', asiatic' (\n general) [i chinezeasc'. Meniurile erau \nnoite la fiecare opt zile. Existau m~nc'ruri pentru toate gusturile, religiile [i regimurile culinare