De la Bârca la Viena şi înapoi (XXIX)

16 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Discuţia trece de la una la alta. E parcă un dialog de oameni care-şi spun cât mai multe după ce au avut gurile pline de pământ. Iată, Jannis ne aduce încă o sticlă de vin negru. E un vin austriac, încă o dată spun, un vin bun şi curat. Nu-i un vin grecesc, dar când ridic sticla aşa cum stau cu faţa spre fereastră, parcă ninge în ea. şi de aici se vede atât de bine o parte a Palatului Belvedere. Amân pe cât posibil drumul la Belvedere, deşi mi-e foarte la îndemână să intru. Amân întâlnirea unui român cu acest palat al unei umilinţe şi al unui dezastru.

Octavian Groza îmi vorbeşte acum despre Valeria Vlaicu, sora marelui temerar, aviatoare de la vârsta de cinci ani. Aviatoare încă de la acea vârstă pentru că trebuia să încerce cineva un avion, un aeroplan mai bine zis, şi nu se putea s-o facă un om prea greu. Ce interesantă variantă a meşterului Manole s-a petrecut în acea clipă în viaţa lui Vlaicu, care şi-a aşezat sora în construcţia zburătoare. Cine dintre noi – hai să fim sinceri – oameni moderni ce suntem, oameni ce se sacrifică mai ales în idee şi care au uitat gustul durerii celei adevărate; cine dintre noi şi-ar aşeza sora în vârstă de cinci ani nu într-un avion de încercare, dar într-un avion foarte sigur, verificat şi ultra-verificat? De aceea îl întreb pe Octavian Groza de unde ştie atâtea despre Vlaicu, deşi înţeleg că Octavian Groza e unul dintre ardelenii care iubesc Ardealul cu patimă şi cu minuţie. Aveam să primesc peste câteva zile o carte despre care aveam să-mi formez eu însumi părerea pe care mi-o spunea la masă la Jannis acest blând prieten şi anume că e o carte a celui mai bun istoric al aviaţiei noastre, Constantin Gheorghiu.
Mă uit la Octavian Groza şi cum ninge afară şi cum băiatul meu e lângă mine şi cum ştiu că sunt verigă într-un lanţ şi că toţi suntem verigi în lanţurile genealogice, îl simt pe Octavian Groza plecând încet prin ninsoare spre Ţebea, unde se află mormântul şi micul monument al lui Avram Iancu, străjuit de cei doi prieteni sfinţi ai luptelor sale, Ion Budeanu şi Simeon Groza, străbunicul lui Octavian. Omul de lângă mine se trage încet în părinţi, în strămoşi şi clopotul din Ţebea bate blând în memoria mea, invadând aerul din jurul Palatului Belvedere. Palat Belvedere! Catedrală a sfâşierii transilvane! Primeşte bătaia de clopot mustrător a dulcii Ţebe, catedrala modestă a luptei pentru dreptatea Transilvaniei.
– Cum o să fie din secolul 13 biserica din Densuş? se întreabă Octavian Groza.
– Cum o să i se spună Sarmisegetuzei Sarmizegetusa, când componentele ei sunt Sarmis şi Egetia?
– Ce facem cu statuia din strada Furtunii sau Ştefan Furtună nr. 4 din Bucureşti, care aparţine lui Da Vinci şi pe care prinţul ştirbei a adus-o în ţară? Se întreabă Octavian Groza.
– De unde vine aurul în gura Streiului?
– Nu putem oare întreprinde nimic pentru ca să nu se distrugă calendarul dacic de la Orăştie?
Orice patriot adevărat se cuvine să simtă orice problemă a patriei ca pe problema sa personală. Pentru că nimic nu justifică lipsa noastră momentană din istorie. Istoria nu face apel nominal în fiecare zi şi tot ce se va realiza rău în cursul vieţilor noastre ne va putea fi reproşat – chiar dacă nu noi am fost autorii acelui rău – în numele decontului obştesc.
Pornim prin ninsoare spre ambasadă, unde mă aşteaptă întâlnirea – de fapt reîntâlnirea – cu Max Demeter Peyfuss.
Valeriu Dinică îl serveşte cu nişte coniac românesc, omul ţine în mâini cartea mea "Poezii de până azi" şi-mi spune:
– Oricât aş fi iubit România, nu mi-am închipuit că democraţia culturală a ajuns acolo atât de departe şi e atât de autentică încât o asemenea carte să poată apărea. Ai nişte poezii extraordinare, incredibile, mai tari şi mai adevărate decât tot ce am citit eu şi-ţi mărturisesc că regret că editurile de limbă germană sunt atât de puţin interesate de poezie. Dar sper să pot publica în câteva reviste poezii din această carte, încă o dată îţi spun, incredibilă. M-am mirat când i-am văzut tirajul, dar acum nu mă mai mir. E atât adevăr aici. În fine, să vedem ce-o să fie.
Mărturisesc că am fost emoţionat să aud un asemenea românolog – dacă nu cumva sună prea rău în limba noastră cuvântul – vorbindu-mi astfel despre poeziile mele şi trezindu-mă, din nou, la realitate, că într-adevăr, în aceşti ani, în România democraţia s-a înfăptuit în multe privinţe şi n-avem decât să nu pierdem nici una din bătăliile ei pentru ca libertatea să fie definitiv a noastră.
Evit să discut calitatea estetică a acestor poeme, aici, în această carte şi evit să transcriu vorbele minunate pe care mi le-a spus şi în această privinţă Max Peyfuss. Mă opresc doar la semnificaţia politică a convorbirii noastre, pentru că mă deranjează încă o dată, cum stau aici faţă în faţă cu un
austriac cult şi deştept, "blazonul" pe care ni l-au pus nişte gazetari grăbiţi din occident nouă, românilor, făcându-ne ţară cu regim stalinist. Măcar pentru a da cu sâc acestor detractori şi tot ar trebui să luptăm mai mult noi, acum, pentru a elimina umbrele societăţii, pentru a deveni în practică societatea pe care principial o visăm. Mă bucură ceea ce îmi spune Max Peyfuss, pentru că îl ştiu un om lucid şi demn, un om independent şi neinfluenţat decât de realitate. Şi-mi închipui că e importantă pe planeta Pământ opinia unui intelectual de marcă, a unui om ales, plin de gust şi de informaţii de toate naturile. Că Max Peyfuss n-are chef să flateze, că e un om al adevărului o dovedesc vorbele care urmează şi-n care el îmi arată ce puţin interes manifestă unele instituţii culturale din România, inclusiv revista Flacăra, pentru a fi cunoscute peste graniţă. Nu se face o politică reală în acest domeniu, nu folosim toate pârghiile aşa cum s-ar cuveni şi cum am merita.
– Iată, zice Max Peyfuss şi râde, iată, aici ţi-am adus un xerox al unei poezii care a circulat în reviste din R.F.G. Al unei poezii a cui crezi? Al unei poezii a lui Adrian Păunescu, poezia "Împotriva unui trădător".
Într-adevăr, poezia "Blestem trădătorului" este tradusă în nemţeşte şi Peyfuss nu uită să-mi precizeze tot râzând că frazele care însoţesc şi comentează poezia conţin şi o formulă pe care au lansat-o nişte detractori ai mei din ţară şi anume "poetul de curte Adrian Păunescu".
Apoi vorbim despre ai noştri. Max Peyfuss îl priveşte cu curiozitate pe Andrei. Îi plac desenele lui şi-l roagă pe băiatul meu să-i facă un desen băiatului lui.
– Unde ţi-e băiatul? îl întreb.
– La şcoală, zice. Îl văd din două în două săptămâni. E undeva la 50 de kilometri de Viena. Nici prea aproape, nici prea departe ca să-şi poată desăvârşi pregătirea şi noi să ne putem duce munca.
Să fii intelectual, să ai destui bani şi să ai deci destule posibilităţi pentru a-ţi ţine copilul acasă şi totuşi să nu faci asta, să-l îndepărtezi de mic de tine, când ştii că şi aşa viaţa îl va îndepărta treptat, mi se pare un sacrilegiu de neînchipuit. Iată, mărturisesc aici că mi-aş da absolut toate funcţiile şi toate şansele dacă mi s-ar cere să-l duc pe Andrei la un internat aflat la 50 de kilometri de casa mea şi să-l văd din două în două săptămâni. Poate că Peyfuss şi nu numai el, toţi cei care fac astfel, realizează o educaţie mai severă, mai profundă pentru veacul nostru, a fiilor lor, dar eu, Dumnezeule, Dumnezeule, eu ţie-ţi spun Dumnezeule al armatelor şi al internatelor de băieţi, că mă ustură carnea când mă gândesc să-mi dau băiatul pe mâini străine, ca să pot fi eu liniştit. Nu e oare destul că şi aşa viaţa noastră nu încetează când încetează viaţa părinţilor noştri, iar noi ne sfârşim viaţa înainte ca fiii
noştri să ne înţeleagă până la cap? Nu e oare destul că murim pe rând? Nu e oare destul acest veac de înstrăinare pentru a ne mai trimite copiii în internate, în azile şi pentru a ne trimite bătrânii în internate şi în azile? Ce preţ poate plăti absenţa fiilor din casă?
  (Va urma)

• Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri